Dupa Charles Aznavurian si Calouste Gulbenkian, un al treilea armean intra in scena: Kurdistan Irakian.

Relatiile dintre Washington si Ankara in cadrul NATO sint pe punctul de a atinge cel mai tensionat nivel de la aderarea Turciei la Alianta Nord Atlantica, in 1952. Turcii ameninta cu invadarea regiunii kurde din nordul Irakului, in ciuda opozitiei americane, iar ambasadorul turc la Washington a fost rechemat pentru consultari. Cauzele aparente ale racirii relatiei dintre cei doi aliati il constituie esecul SUA de a-i impiedica pe kurzii din Irak sa comita atentate in Turcia si recunoasterea de catre o comisie a Congresului american a genocidului comis de turci impotriva etnicilor armeni in perioada 1915-1923. In Turcia, o asemenea atitudine constituie fapta penala, insa acestea nu justifica pe deplin rebeliunea turca din cadrul NATO. Totodata, Turcia nu a reactionat atit de dur anul trecut, cind Franta nu doar ca a recunoscut genocidul, ci a si interzis negarea sa. Nici atentatele comise de kurzi nu sint o premiera pentru guvernul turc, iar ele nu au dus pina acum la ofensive de amploare in Kurdistanul irakian.

Este adevarat ca Armenia beneficiaza de o diaspora capabila sa faca lobby la cel mai inalt nivel. Cel care a pus cimpurile petrolifere irakiene la dispozitia companiilor britanice si americane, in anii 20, a fost un armean, Calouste Gulbenkian, iar Franta a fost sedusa de vocea armeanului Charles Aznavour. Insa pozitia oficiala a Armeniei nu este ostila Turciei. Recent, ministrul de Externe, Vartan Oskanian, declara ca nu conditioneaza reluarea relatiilor cu Ankara de recunoasterea genocidului. Mai mult, ratiunile economice au facut ca Armenia sa sustina si aderarea Turciei la UE.

Miza revoltei turce sta in spatele sprijinului pe care SUA l-au acordat kurzilor irakieni. Un popor de peste 25 de milioane, oprimat de regimul lui Saddam Hussein, kurzii au gasit in regiunea autonoma garantata de SUA in Irak primul pas catre un stat national. Pentru SUA, Kurdistanul irakian poate fi reteta de succes a pacificarii Irakului. Americanii nu au trupe in Kurdistan, rata atentatelor este una foarte mica, iar companiile petroliere occidentale au inceput sa investeasca in aceasta cea mai stabila provincie irakiana. Mai mult, SUA accepta tacit actiunile kurde de inglobare in Kurdistan a provinciei Kirkuk, extrem de bogata in petrol.

Pentru Turcia, aceasta stabilitate, dublata de petrodolarii din Kirkuk, inseamna primul pas catre un viitor stat kurd independent. Acesta i-ar putea sprijini si mai consistent pe insurgentii kurzi si chiar ar putea reclama unificarea cu cele peste 12 milioane de kurzi din Turcia, iar o regie americana pentru un asemenea scenariu nu poate fi tolerata la Ankara.