De putina vreme peste stana de la Sura Mica s-a lasat linistea. A fost gatat ultimul ravasit din Marginime. Oamenii si-au luat oile, branza si urda si s-au risipit pe la casele lor in asteptarea iernii. Si-n noaptea cu stana goala, sub Crucea cerului, a Caii Laptelui si a stelelor tuturor zodiilor, doar cainii hamaiesc a pustiu in rastimpuri. S-a savarsit ultimul act al transhumantei.

Teoretic, in Marginimea Sibiului, ravasitul oilor se face anual la data de 14 septembrie, de Ziua Crucii. Practic insa, in unele sate se mai inainteaza in toamna cu doua-trei saptamani, atunci cand branza nu este suficienta pentru a fi impartita la oameni. Asa am prins ultimul ravasit in prima jumatate a lunii octombrie la Sura Mica. In fapt, operatiunea este simpla. Oile care au fost date primavara la cioban, dupa ce se intorc de la munte, in scurta vreme "se ravasesc", adica se impart la stapanii de drept. Pentru asta se merge la stana si se aleg din ciopor, cu scopul declarat de a vedea care lipseste si care nu. Daca lipsesc, le plateste ciobanul care a avut grija de ele peste vara. Evident ca oaia este platita la pretul de toamna, si nu la cel de primavara cand s-a facut urcatul la munte. Exista si varianta ca ciobanul sa dea la schimb o oaie de-a lui. Dupa ravasit, oile nu se mai dau la acelasi cioban, ci se formeaza turme mai mici si se dau la "ciobanii de toamna", la unii intermediari pana da prima ninsoare mai sanatoasa.

La prima zapada se duc acasa, iar proprietarii lor incep sa le dea sa manance in propria ograda. Tot la ravasit se imparte si branza de peste vara (cei care dau oile la ciobanii de toamna nu mai cer acestora branza). O oaie da cam 10-12 kg de branza pe an, branza de burduf cam 3 kg, si 1,5 kg de urda. Branza de burduf se face sus la munte, unde timpul este mai rece, ca sa poata tine pana toamna. Majoritatea ciobanilor isi duce turmele pe varful Cindrel, unde iarba este mai grasa si mai manoasa, si unde ploua mai des, facand-o sa straluceasca precum smaraldul in zilele pline de soarele generos al verii.


BÃ…CITA, MAMA MARINUTA. Fiica de oier, nascuta la Cacova, si mai tarziu nevasta de cioban, mama Marinuta stie toate povestile transhumantei. La 70 de ani, domnia sa este o adevarata enciclopedie in materie si nu numai. Volubila, cu mintea agera si un spumos umor ardelenesc povesteste. Este abolut fermecatoare si fascinanta totodata. Din amintirile ei se pot scrie chiar tratate de specialitate. "Inainte vreme, un cioban de vara pastorea cam 700 de oi, iar unul de toamna cam 300. Toti aveau sapte, zece caini, musai un dulau de intors oile si doi cai. De Ziua Crucii se mananca de post, dar sus la stana nu se tinea. Se taia un miel, fatat mai tarziu pe vara, si se cinsteau ciobanii angajati. Acolo, ori te certai cu ei, ori te impacai daca iti pierdeau oaia. De ravasit, satul era pustiu, caci toata lumea era in deal, la stana. Oaia care era mai batrana o coborau si o ingrasau ca sa fie taiata toamna pentru pastrama. Pana la postul Pastelui, pastrama se tinea intr-un butoi. Asa am pomenit de mica copila, sa merg la ravasit. Si mergeam cu oale cu ciorba de fasole si cu prune fierte, caci nu se faceau gratare atunci. Mai venea cate un barbat cu tuica si se impartea pe la oameni. Se pleca pe la sase dimineata, iar oile stateau flamande pana spre pranz, cand fiecare si le gasea pe ale lui. Toti mergeau cu carutele ca sa aduca branza, urmand sa se cinsteasca acasa. Puteai sa intri si sa bei la oricine in curte. Sarbatoarea nu era festiva, oamenii nu se imbracau romaneste ca atunci cand mergeau la biserica, ci ca la stana."


SE MISCÃ… OILE, SE MISCÃ… TIMPUL. "Dupa ravasit, in sat se facea jocul cu lautari platiti de participanti. Baietii plateau 5 lei, iar fetele, 2 lei. Eu asa am apucat asta, ca pe o lege, ca si cand ar fi fost scrisa. Imi povestea bunica mereu ca in ziua de ravasit mai tot timpul ploua si zicea ca se misca oile, se misca timpul. Oaia se tundea de la 15 mai si pana la 15 iunie, cand se urcau la munte. Tot atunci se intarcau si mieii. O oaie nu se tinea mai mult de cinci ani sau, mai bine zis, se tinea pana la patru fatari. Prima fatare este la doi ani, insa dupa al patrulea fatat e deja batrana. Se cunoaste, ca se rareste in gura si i se tocesc coarnele. Pe vara se mulg de trei ori pe zi pana la Sfantul Ilie, iar dupa aceea, de doua ori pe zi. La inceputul toamnei se marlesc, si se mulg o data pe zi pana la jumatatea lui octombrie. In primavara, ciobanii sunt tocmiti dupa cum au pazit oile si dupa cum le-au hranit." Nu-i tremura vocea. E senina in batranetea ei, senina, ca stie ca si-a savarsit viata cu patima, daruire si frica de Cel de Sus. Judecata oamenilor nu o atinge, iar la cea divina merge cu sufletul deschis. Pe pamantul tuturor bucuriilor si tristetilor gandeste ca si-a facut menirea. "Mama Marinuta, nu va sperie nimic?" "Nu, nu mi-i frica decat de Dumnezeu, dar Lui m-am inchinat intotdeauna. Are El grija de mine..." Isi face o cruce larga, cu capul plecat. E ca o stareta ce nu L-a aflat pe Dumnezeu din carti bisericesti, ci din viata traita.


DON QUIJOTE DE CACOVA. Matinali, am fost la stana inca inainte de mulsul oilor. Ne-au hamait cainii, dar s-au potolit repede la glasul stapanului de drept care ne insotea. Vreo zece dulai zdraveni care sa puna lupii pe fuga. Ciobanii erau de mult treziti. Unul mai guraliv a si venit sa ne intampine cu mana intinsa: "Ma numesc Nelu Bratu, de 66 de ani, cavaler de Cacova." Mai sa fie, imi zic in sinea mea, ia te uita, ca Don Quijote de la Mancha! N-avea lance, avea ciomag; n-avea sapuniera in cap, avea clop. Doi, trei cai si un magar pasteau alaturi. Cu siguranta, n-avea un Sancho Panza, dar parca el imbraca mai bine rolul asta. Mi-a povestit cum la 16 ani era tot cioban, sluga la stapan. A baut cu stapanua€™su toata seara si, cand s-au trezit a doua zi, oile nu mai erau. Au umblat in stanga, in dreapta, oi ioc. Se crapa de ziua si spune ca au fost calauziti de o stea, ca cei trei magi. Asa le-au gasit, prin vointa Domnului. Altadata au dus oile sus, langa paltinis. Spre noapte s-a pus o furtuna naprasnica. Trasnea printre brazi. Oile, speriate, au fugit, si nu le-a mai putut da de urma. Le-au cautat innebuniti toata noaptea, noroc ca au avut o galeata cu motorina din care au facut faclii. Le-au gasit dimineata, tot printre brazi, la 8 kilometri distanta. Tot Dumnezeu, zice, i-a manat intr-acolo. La ciobani, nimic nu e fara Dumnezeu. Poate de aici si cinstea cu care impart oamenilor branza cuvenita fiecaruia.


IN PÃ…DUREA DE LA STRUNGÃ…. Fiind mai putini cei cu branza necompletata, au venit cam zece familii. Toti cu carute. Oile s-au bagat in strunga si s-a inceput imparteala. Se stia dinainte ca nu lipseste nici una, trebuiau doar identificate. S-a batut un tarus in poarta si s-a lasat o deschizatura mica. Doi ciobani le manau de la spate. Cand ieseau prin des-chizatura n-ai fi zis ca oile sunt in stare de asa salturi acrobatice. Insa erau repede prinse de lana de pe spate si trase deoparte, fiecare cu a lui. S-au scos putinile cu branza si s-a facut imparteala si aici. Neaa€™ Vasile, care parea mai ortoman, a decretat: "Nu ne cinstim aici, mergem la Pensiunea Carelor din Rusciori, unde se face cea mai buna tocana de oaie. Avem deja o oaie platita si pregatita acolo." S-au urcat toti in carute, ca pe vremuri nomazii vestului salbatic, si au mers intins spre locul de cinstire. Cand am ajuns, tocana de oaie clocotea intr-un ceaun urias, pus pe lemne arzande in curte. Si-n toamna ce adumbrea usor, mirosul de tocana dadea de veste cerului ca pe pamantul oamenilor e veselie. Iarna putea sa vina...