Desi criteriile evaluarii regimurilor politice sunt gradul de bunastare al cetatenilor si libertatea acestora, cercetatorii "oficializati" ai comunismului romanesc se feresc cu indarjire de analizele economice si sociale. Astfel ca un eveniment care a determinat insasi forma statului roman, precum decretul nationalizarii din iunie 1948, are sarace referinte bibliografice. Cert este ca tot ceea ce s-a intamplat in Romania reproduce, in linii generale, experimentele si realitatile din Uniunea Sovietica. Nu intamplator Gheorghiu-Dej conducea Ministerul Economiei Nationale care raspundea, printre altele, si de livrarile datoriilor de razboi catre sovietici si avea in sarcina nationalizarea. Operatiunea a fost dificila, scrie dupa 1990, Gaston Marin, cel ce fusese numit la inceputul lui mai 1948, secretar general pentru industria de stat tocmai in vederea pregatirii nationalizarii. Si a fost greu nu, cum s-ar putea crede, din cauza proprietarilor care s-ar fi opus. De altfel, numarul lor se imputinase dupa razboi. De groaza de-a nu fi acuzati de "colaboratio­nism", pentru ca facusera afaceri prospere intr-o tara aliata cu Germania nazista, marii industriasi si finantisti fugisera din tara. Au emigrat multi si dintre aceia care detinusera cinematografe si pravalii, hoteluri si farmacii, marunti comercianti si antreprenori care presimtisera pustietatea vantului din Rasarit. Un banc de epoca, istorisit cu haz de insusi Bodnaras, spunea ca la "cursurile de democratizare" ale evreilor care urmau sa plece in noul stat Israel,  profesorul intreaba ce este critica si autocri­tica. "Critica - zice cursantul chestionat - inseamna sa spunem ca Max Auschnitt este un tradator de tara care a fugit pentru a se vinde americanilor; iar cand fac autocri­tica zic: prost am fost ca nu am fugit si eu".   Daca nu de patroni se temeau comunistii la nationalizarea din iunie 1948, "cadrele" si specialistii care urmau sa asigure continuitatea productiei puteau sa-i dea peste cap. Mizau pe credinta aceasta si cetatenii de rand, neincrezatori ca mana de oameni care fusesera ilegalistii ar fi in stare acum sa miste rotile economiei nationale dupa modelul unei utopice etatizari si planificari globale. Inainte de decizia natio­nalizarii insa, specialistii "mic-burghezi" trecusera, multi fara s-o stie, prin verificari care validau pe moment prezumtia ca sunt buni ca "tovarasi de drum". Sub comanda activistilor de partid, sutele de oameni care fusesera pregatiti pentru a fi numiti directori, ingineri-sefi si contabili trebuiau sa se prezinte la "post" in preziua adoptarii legii pentru ca nimic sa nu fie instrainat si sa nu se produca tulburari. Nationalizarea  - va spune mai tarziu economistul Alexandru Barladeanu care a coordonat multi ani economia planificata - a fost o adevarata lovitura de stat. Au existat si bogatasi apropiati comunistilor care, cunoscand dinainte decizia nationalizarii, au donat singuri statului proprietatile lor. Notoriu a fost in "elita rosie" cazul inginerului Emil Calmanovici, cunoscut antreprenor in constructii. In 1943-1944, cand PCdR avea legaturile rupte cu centrul moscovit, ilegalistul Calmanovici subventionase din afa­cerile sale case conspirative si intretinerea clandestinilor sai tovarasi. Cand s-a facut nationalizarea, Calmanovici avea in pri­vinta averii statut de proletar cu "inalte responsabilitati": ministru adjunct al Constructiilor si profesor la facultatea de profil. Peste numai trei ani, a fost insa acuzat de spionaj, sionism si colaborare cu Siguranta, condamnat apoi la munca silnica pe viata si confiscarea averii pe care n-o mai avea dupa donatia facuta partidului.   Uluitor, dar intr-un fel dife­rit, a fost si cazul lui Petru Groza. In martie 1945, Groza incepuse mandatul de prim-ministru ca unul dintre cei mai avuti ardeleni. Avea pamant, actiuni la diverse antreprize industriale si comerciale, era proprietar de banci, cinematografe si hoteluri. Popularitatea si priceperea avocatului jovial cu doctorat la Budapesta atrasese increderea magnatilor (intre 1923 si 1926 il alesesera presedintele Uniunii Generale a Industriasilor Romani). Avocatul Groza detinea pe deasupra stocuri de actiuni si functii de conducere in nenu­marate consilii de administratie. Banca Judetului Bihor, Fabrica de Sticla Padurea Neagra, Baile Buzias, Fabrica de caramida si tigla din Lugoj sunt doar cateva dintre cele 45 de firme unde, la un moment dat, detinea simultan presedintia administratiei. Cu exceptia casei familiei sale din Deva, premierul Groza a semnat lista cu nationalizarea tuturor proprietatilor sale, dandu-le citire, dimpreuna cu toate bunurile celorlalti in Marea Adunare Nationala. Istorisind povestea acestui unic prim-ministru din istoria Romaniei, Alexandru Barladeanu isi amintea ca la iesirea din acea sedinta a forului legislativ care votase nationalizarea, Petru Groza i s-a adresat amuzat de propria-i situatie: "Barladene, cred ca sunt singurul prim-ministru care a intrat in functiune bogat si va iesi sarac". Intre avere si putere, Groza alesese puterea, comenta Barladeanu. Caci nu se putea atunci sa le ai pe amandoua.