Au trecut doi ani de la distrugatoarea Katrina si si­nistratii inca traiesc dra­ma. Abandonati de stat, abandonati de firmele de asigurari, ramasi fara case, fara bani, fara locuri de munca si chiar fara cei dragi. Golful Mexicului arata de parca uraganul ar fi lovit "ieri".   Doi ani de la de­zas­tru. Socul si du­rerea oameni­lor s-au acutizat. Unii au ramas cu probleme psihice. S-au refugiat departe de realitate. Altii au ales tacerea. Prefera sa nu vorbeasca despre ce-a fost, ce-au vazut, ce-au simtit. Pe Autostrada 90, de-a lungul Golfului, constructorii misuna precum furnicile in prag de toamna. In liniste. Se-aud doar valuri turcoaze lovind usor in nisipul argintiu al plajei. Viata parca nici nu-i. In liniste loveste si tragedia. Fara sa-ti dai seama cazi prada durerii. Zeci, sute de case abandonate. Si tot atatea lo­cuinte zburate de pe fata pamantului. In dreptul fiecarei parcele, cate un semn: "Loc de construit casa" ori "De vanzare". Astazi, la doi ani de la catastrofala Katrina, privelistea Golfului pastreaza tristetea. Timpul s-a oprit in loc. Mai nimic nu s-a schimbat in locurile lovite de naduful naturii. Masini rupte, aparatura electrica, mobila, toate facute praf. Nava "SS Hurricane Camille" e si ea la pamant. Ancora plantata pe malul Golfului in semn de comemorare, in 1976, e scoasa din radacini si aruncata. "Camille" a fost rapusa de Katrina. Unii au pus semne curajoase: "Vom reconstrui". Insa imediat aveau sa afle ca atat statul, cat si firmele de asigurari ii parasisera. Distrugerea produsa de uragan a fost cu mult intrecuta de indiferenta criminala a celor ce ar fi trebuit sa ajute. Din cand in cand zaresti, ca niste cocostarci, cateva casute noi. Sunt cocotate pe stalpi din beton de 3-4 metri inaltime ca sa nu le mai ajunga valul. Pro­prie­tarii, aveam sa aflu mai tarziu, sunt din cei instariti, care n-au asteptat sa primeasca asigurarea. Au inceput reconstructia imediat cu bani din propriul buzunar. Pe zeci si zeci de mile de-a lungul Golfului Mexicului din Mississippi imaginea descrie furia cu care a lovit Katrina si panica de dupa. O furie atat de mare incat sinistratii sunt inca nedumeriti. Ce fel de putere a fost aceea care le-a zburat casele cu totul?! Aproape de Pascagula, in Gautier, reintalnesc locurile in care poposisem in urma cu doi ani. La aceeasi bisericuta presbiteriana e liniste. Un ingrijitor matura doar ca sa-si faca de lucru. In stanga vad randul de pietre pe care, acum doi ani, pastorul Chris Bullock usca Bibliile inundate. E bucuros de revedere, trist de ceea ce avea sa ne spuna: "Cat de greu a fost atunci, cat de greu este si astazi. Au fost dificil de suportat distrugerile produse de uragan. Pe urma am tot fost loviti de stat, de firma de asigurari, de constructori. Unii au investit toata agoniseala in casa, ca pe urma s-o vada dis­parand in valtoarea uraganului", povesteste parintele. Ii amintesc cum, in 2005, am ajutat la transportat apa in vecinatate, la sinistrati. "Si astazi tot apa vor. Nu cer nimic altceva decat apa. Locu­iesc in trailere de la FEMA. Nici nu vreau sa-mi imaginez. Sa te trezesti dintr-o casa de milioane de dolari intr-un trailer de 1x1." Intreb de draguta de Mary, care ma prezentase vecinilor ei. "Este la scoala. Se ia cu elevii, dar nu si-a mai revenit. N-a putut sa treaca peste soc. Locul unde a fost casa ei pare desert. Au cumparat o alta locuinta, alaturi, si o reconstruiesc. Nu stiu exact cum arata zona aceea. Nu ma duc. Nu pot sa duc atat de multa suferinta", spune trist preotul. Printeaza harta zonei si ne indica exact locul pe care l-am vizitat in urma cu doi ani. Am mai aflat ca au venit oameni din alte localitati si i-au ajutat, imediat dupa dezastru. Au pus umarul la construit, au donat bani pentru materiale si i-au incurajat pe sinistrati. "A fost un ajutor important, insa tragedia ramane. Numai cine trece prin asa ceva poate intelege", spune resemnat parintele Chris Bullock si se intoarce la cele sfinte.   POVARA REALITATII. Sentimentul e ciudat. Inainte, oamenii erau in soc, dar celebrau viata. Astazi abia duc, de pe-o zi pe alta, povara realitatii. E ca si cum te-ai intoarce in acelasi cosmar. Curand ajungem la ceea ce a fost casa lui Mary. E la fel. Doar temelia. In dreapta, steagurile lui Tom agatate de copac: cel al Puscasilor Marini si cel al SUA. Tom si-a lasat mandria balta si a preferat sa se mute departe de apa. "Poate va construi aici din nou, poate nu. Cine stie? Nu vine prin partea asta, dar a lasat vorba sa nu se atinga nimeni de lucrurile lui", spune o vecina. Un dulapior, un scaun si o masuta, o pereche de adidasi si cateva alte bucati din ceea ce era "acasa" pentru Tom. Sunt asezate ordonat intr-un colt pazit de vant. Mi-l amintesc pe Tom de acum doi ani: determinat, ambitios, gata sa repare ceea ce a distrus ditai uraganul. Ca multi altii, si el a avut batalie cu asi­gu­ratorul. Lipsa banilor, a unui loc de munca, l-au determinat pe puscasul marin sa-si paraseasca steagul.   TARCOALE LA RUINE. In cateva minute apare si sotul lui Mary. George Dittmann e imbracat in haine albe, murdare. Munceste zi si noapte. Munceste cu propriile maini, pentru ca nu-si poate permite sa angajeze muncitori cu 60 de dolari pe ora. "V-am zarit masina, de dincolo. Mai sunt unii care dau tarcoale, sa distruga ce-a mai ramas." George poarta o bandana rosie, imbibata cu sudoare. La piept tine strans un vas cu apa. Arata obosit. Apoi descrie ce-a fost dupa uragan. "Goana dupa o casa care inca avea acoperis, apoi lupta cu firma de asigurari ne-a epuizat de tot. Nesiguranta zilei de maine, sarac sub cerul liber si fara loc de munca. Ce e mai rau." Din cauza cererii mari, firmele imobiliare au speculat la maximum. Cei care au ramas fara case aveau nevoie de un acoperis. Asa ca au inceput sa cumpere de la cei care au decis sa paraseasca zona. George a fost inspirat si, cu o luna inainte ca preturile sa se dubleze sau chiar tripleze, a cumparat o casuta mai temeinica. O arata cu degetul, de pe teritoriul fostei case, la vreo cateva zeci de metri distanta. "E loc bun. E un pic ridicata deasupra nivelului apei si n-a fost prea mult de reparat. Au locuit doi batrani aici si au hotarat ca nu vor sa riste inca un an. Au plecat." L-am intrebat ce vorbesc oamenii, astazi, despre Katrina. "Prefera sa nu vorbeasca deloc. Nu stiu de ce. Poate pentru ca vor sa uite cu totul. Sa lase in urma", raspunde.   COPLESITI DE NECAZURI. Intr-o margine a temeliei zaresc un Mos Craciun din ceramica si-o forma de casuta pentru turta dulce. Un rest de lumanare in praf. E tot ce-a pus Mary deoparte ca sa-si aminteasca de vremurile bune. "Ea nu vine aici mai deloc. Nu poate duce necazul. Abia am reusit sa o conving sa ne mutam in alta casa. Acum astept sa se imbarbateze si sa fie de acord sa vindem bucata asta de pamant." George face o pirueta si ne povesteste despre fiecare dintre fostii lui vecini. "Mery Jo si sotul ei au disparut. Casa lor era una dintre cele mai frumoase aici, pentru ca investisera toata agoniseala. Ramasesera cu datorii. Au plecat. Asiguratorul nu le-a dat nimic. Eu am fost foarte norocos ca am luat macar si o parte din bani. Multi dintre vecinii mei au luptat luni si au pierdut in final mai mult. E groaznic sa te lupti in tribunal pentru ceea ce meriti si apoi sa pierzi. Sa vezi ca judecatorul nu-ti da dreptate. Femeia de aici, diabetica, isi face casa. Are mult de lucru inca, dar merge bine."   CONTRASTE. Ea locuieste pana se face casa gata intr-un modul de la FEMA. Doua scau­nele in jurul unei mese imbibate de ploaie, un bradut artificial impodobit cu mardi gras, doua vase din lut pentru plante, fara plante. Cam tot ce recuperase dupa dezastru face acum decorul exterior al proprietatii ei. "Dincolo sunt doi batrani. Cam la 80 de ani fiecare. Ei isi fac casa si mai mare, si mai costisitoare. Nu stiu de ce, poate au copii sau nepoti care vor sa vina. In partea cealalta - arata cu degetul catre Apus - a fost o familie care la fel, a pierdut in procesul cu asi­gu­ra­to­rul. Aveau ceva resurse financiare, dar cand sa angajeze firma de constructii, pretul s-a dublat. Au plecat in alta parte. Ce-a ra­mas din casa a fost cumparat de o familie din New Orleans. Cei de pe coasta, de la marginea Golfului, nu s-au mai intors si nici n-am auzit nimic despre ei."   LUPTA CU ASIGURATORII. Nu doar brokerii imobiliari au contribuit la acutizarea tragediei. "Noi am avut batalie mare cu firma de asigurari. A trebuit sa angajam un inginer care a demonstrat practico-stiintific ca pagubele au fost produse de uragan si de o tornada. Cine avea asigurare pentru inundatii, asi­gu­ratorul spunea ca pagubele au fost provocate de uragan. Cine avea pentru uragan, invers. Inginerul nostru a demonstrat ca a fost uragan si a fost si tornada. Asa am reusit sa obtin doua treimi din asigurare", explica George in timp ce-si stoarce din nou sudoarea din bandana. Ne invita in noua lui casa, vizavi de fosta. "Nu-i bine c-am luat chiar aici, de unde se vede locul. Pentru Mary e greu sa se uite peste gard si sa dea cu ochii tocmai acolo. Dar macar avem un acoperis deasupra capului. Va imaginati cum ar fi sa locuiesti intr-un trailer timp de doi ani?", se intreaba retoric. Imobiliarele au profitat de pe urma tragediei, asigurarile au speculat, iar constructorii au dublat pretul. La ora actuala, in zona calamitata din Mississippi, un contract de constructii se plateste cu 60 de dolari. Inainte de uragan, ora de lucru costa 24 de dolari. George si Mary Dittmann sunt unii dintre putinii locuitori din Gautier care au ramas. Casa lor si alte cateva sunt ratacite printre zecile de pancarte infipte in pamant, anuntand parcela de vanzare. In centrul oraselului domina tacerea. Firme, restaurante in faliment. Cu lemn in geamuri si usi. "Keep out", "Dona€™t destroy" si "For Sale". Statul a venit din urma si-a nivelat tot ce-a ramas in picioare. Apoi s-a oferit sa scoata si gunoiul din urma uraganului. In disperare, oamenii au inscriptionat cu litere de-o schioapa: "NU   DISTRUGE". De teama sa nu le fure si ultimul acoperis de sub cer. La doi ani de la Katrina, in plin sezon al uraganelor, sinistratii din 2005 inca nu si-au gasit locul. Atacati, furati, speculati din toate partile. Uraganul le-a luat casele. Brokerii le-au furat restul.   Aproape de Pascagula, in Gautier, reintalnesc locurile in care poposisem in urma cu doi ani. La aceeasi bisericuta presbiteriana e liniste. Un ingrijitor matura doar ca sa-si faca de lucru. In stanga vad randul de pietre pe care, acum doi ani, pastorul Chris Bullock usca Bibliile inundate" Sentimentul e ciudat. Inainte, oamenii erau in soc, dar celebrau viata. Astazi abia duc, de pe-o zi pe alta, povara re­a­li­tatii. E ca si cum te-ai intoarce in acelasi cos­mar. Curand ajungem la ceea ce a fost casa lui Mary. E la fel. Doar te­me­lia. In dreapta, stea­gurile lui Tom agatate de copac: cel al Puscasilor Marini si cel al SUA. Tom si-a lasat mandria balta si a preferat sa se mute departe de apa"   In centrul oraselului domina tacerea. Firme, restaurante in faliment. Cu lemn in geamuri si usi. "Keep out", "Dona€™t des­troy" si "For Sale". Statul a venit din urma si-a nivelat tot ce-a ramas in pi­cio­are. Apoi s-a ofe­rit sa scoata si gunoiul din urma uraganului. In disperare, oamenii au in­scrip­tionat cu litere de-o schioapa: "NU DISTRU­GE". De tea­ma sa nu le fure si ulti­mul acoperis de sub cer.   Bani din tragedie In New Orleans, firmele de turism fac bani de pe urma tragediei. Ele ofera amatorilor, contra cost - 50 de dolari de persoana - un tur in zona calamitata. Diferenta dintre New Orleans si restul zonelor calamitate e ca aici majoritatea sinistratilor au fost si sunt foarte saraci. Sufletul cultural al statului Louisiana a fost dominat, chiar inainte de uragan, de locuinte construite foarte ieftin. De aceea, majoritatea sinistratilor au acceptat trailerul de la FEMA si au incasat asigurarea mult mai usor. Datorita mediatizarii excesive a tragediei din New Orleans, firmele de asigurare au preferat sa dea banii. Ca rezultat, astazi vezi cate un Mercedes nou-nout, PT Cruiser sau Corvette in fata trailerului. In zona calamitata, fiecare trailer e strajuit de cate un morman de gunoaie ramase de la uragan. In presa locala se discuta aprins despre faptul ca proprietarii blocurilor de locuinte fac business pe spinarea sinistratilor. Le inchiriaza spatii in care doar sobolanii se simt ca "acasa", iar preturile sunt imense. Pe de alta parte, impotriva celor care vor sa modernizeze se pun de-a curmezisul politicienii. Acestia insista ca locuintele sa fie date spre inchiriere asa cum sunt pentru ca cererea ar fi mare. Numai ca, citind o statistica publicata de cotidianul The Times Picayune, 10.000 de familii din Louisiana traiesc din ajutor social pentru finantarea locuintei si 5.000 locuiesc in trailere de la FEMA. La doi ani de la uragan, doar jumatate dintre victime s-au intors sa locuiasca in New Orleans. Aproximativ 1.600 au ales sa paraseasca orasul de sub nivelul marii. In timp ce unii inca se intreaba daca New Orleans are vreun viitor sau nu, afaceristul Donald Trump s-a pus pe facut bani. El a gasit de bun augur sa cumpere proprietati cand preturile erau destul de mici. Renumitul om de afaceri imobiliare a achizitionat tot ce a putut in centrul orasului si, se pare, va construi cladiri cu spatii de inchiriat. Mihaela Biliovschi,Washington