JURNAL DE CINEFIL Un barbat se imbraca in rochie ca sa-si inteleaga mai bine sotia. A aflat el de la o prietena ca, daca te imbraci in hainele cuiva, ai putea sa-l simti si sa-l intelegi mai bine. Si, intr-un fel ciudat, "rochia albastra adusa din excursia in Bulgaria" il face sa intre in pielea ei, sa ia din curajul ei si sa inceapa sa riposteze la cicalelile conjugale. O apostrofeaza el, care de obicei e supus, o trimite la doctor (desi
lui i se spunea ca e bolnav, dupa criterii comice), dar in toate gesturile lui e o doza mare de iubire - m-am pus in pielea ta, pentru
ca te iubesc - , nerostita insa.


E secventa mea preferata din "Povestiri despre nebunia (noastra) cea de toate zilele", cea mai recenta premiera a Teatrului Tineretului din Piatra-Neamt. Imi place mult, pentru ca aparent e comica: un barbat trecut de 60 de ani - cu riduri, chelie si burta de la berea din sticle care "pot sa scoata bule" - poarta hainele sotiei mulate, caraghioase. N-are nimic din gesturile asumarii unui travestit, nici macar nu se gandeste la asta, desi are o prietena artist (pictorita de bibelouri) care l-a initiat vizual in travestire. Are insa o umilinta si o tandrete care vin din dorinta de a merge mai departe in casnicia lui de multi ani, uzata si plina de lucruri plicticoase, dar consumata alaturi de femeia pe care o iubea candva si pe care o mai iubeste. Asa ca, de fapt, secventa e foarte trista si e frumos, ca spectator, sa traiesti cele doua senzatii (amuzament si intristare) simultan.


Cam asa se intampla cu tot spectacolul si va rog sa nu cadeti in plasa "a facut in sfarsit si Radu Afrim (caci el e regizorul) o comedie", pentru ca dincolo de fiecare hohot de ras (si vor fi foarte multe hohote) se ascunde cate un oftat. Cam ca la parfumurile fine - nota de suprafata dulce, iar baza amaruie.


Daca sunteti cinefili o sa FACETI racord cu filme bune cand vedeti piesa asta. Mai intai ca decorul e minimalist si iti aminteste cumva de Dogville-ul lui Lars von Trier (casele si soseaua desenate pe scena), mai apoi ca fiul familiei descrise mai sus are ceva din Stephane din "Arta viselor", filmul lui Michel Gondry ("La science des reves"). Si acolo, si aici, tanarul face o multime de trasnai inocente si naive doar pentru ca e indragostit, dar ceea ce va ferici cu adevarat spectatorii (mai ales spectatoarele) e faptul ca actorul roman, Cezar Antal, e absolut delicios in interpretare si e la fel de bun si de frumusel precum Gael Garcia Bernal, actorul lui Gondry.


De fapt, toata piesa asta e despre iubire si nebuniile pe care le facem "din cauza" ei. Un barbat iubeste un manechin de vitrina pentru ca nu-l cicaleste si nici nu-l paraseste; un cuplu nu poate face dragoste decat daca e privit; un alt barbat vrea sa fiarba parul fostei iubite in lapte ca sa se intoarca la el; o tanara se razbuna pe fostul iubit culcandu-se cu barbatii care trec pe langa o cabina telefonica; o batrana vrea sa compenseze doza de iubire pe care i se pare ca n-o mai primeste familia ei, donand sange "ranitilor din Cecenia". Si toti oamenii astia-s legati prin niste linii pe care le vezi, la propriu, pe scena si care, cumva, ajung pana la tine.


De vazut neaparat pentru senzatiile amestecate de dulce-amar, pentru muzicile cu mult substrat, pentru dialogurile nerostite (uneori cantate) si, mai ales, pentru Coca Bloos (in rolul mamei; atentie! canta intr-o secventa), pentru Constantin Cojocaru (prietenul fiului, cel care iubeste un manechin de vitrina; canta si el!!), pentru Tudor Tabacaru (tatal) si pentru minunatul Cezar Antal (fiul). Piesa vine si la Bucuresti in Festivalul National de Teatru.