In anii a€™50, serviciile secrete ale Romaniei comuniste pierdusera toate legaturile cu agentii din Italia, avand la dispozitie informatii eronate, culese din surse putin credibile. In schimb, orice ce­ta­tean peninsular care rezida in Romania era privit ca po­ten­ti­al dusman, fiind atent monitorizat. In ianuarie 1952, Securitatea era deosebit de nedumerita de faptul ca Altieri Zanvettor, desi isi predase serviciul noului cancelar al Legatiei Italiei, Corrado Corrao, nu parasea Romania. Nici informatorul cu indicativul de cod H. H. 12, recrutat din interiorul oficiului dioplomatic, n-a reusit sa afle ceva plauzibil. Se spunea ca Altieri Zanvettor va fi rechemat curand in Ita­lia, dar momentul acesta nu va surveni decat atunci cand pe cei ce il tineau sub o stricta supraveghere ii va razbi plictiseala. Securitatea ui­ta­se ca personajul era nascut in Ro­ma­nia, aici se afla si familia sa si inca nu avea nici un gand sa ajunga in tara parintilor sai. Oricum, nedumerirea Securitatii, chiar daca provenea dintr-o amnezie, era un semn ca in­sti­tutia informativa si represiva continua sa fie atenta la toate miscarile diplomatilor si functionarilor itali­eni. Si dorea sa destrame solidaritatea fireasca a celor ce aveau o oarecare vechime in Romania. Totusi, pana in ultimul trimestru al anului nu a intreprins nici un gest agresiv.   MONITORIZARE. Tarziu, in octombrie 1952, Securitatea a cerut Ministerului Afacerilor Externe o lista completa a italienilor care nu beneficiau de statutul de diplomati, dar carora pasapoartele de serviciu le asigurau o oarecare imunitate in fata autoritatilor romanesti. Lista primita de la departamentul Externelor, semnata de noul ministru, Simion Bughici, continea ur­ma­toa­re­­le nume: Altieri Zanvettor, fost sef al biroului contabilitatii, Adriano Revel, seful biroului de pasapoarte, Gaetano Squisito, seful biroului de repatrieri, Zoe Olivotto, functionara fara atributii precise, Spiridone Fabiano, functionar la biroul de pa­sa­poar­te, Antonio Bontempi, telefonist, Pietro Bellina, telefonist si om de serviciu, Luigi Segatto, om de serviciu, Aristide Milleri, soferul lui Alberto Calisse, Natale Zoldan, usierul legatiei, Giacomo Oleva, intendentul asistentei medicale, si Oddo Bontempi, valetul ministrului. In total, o duzina de oameni, toti nascuti sau stabiliti de mai multa vreme in Romania. In septembrie 1951, din dispozitia conducerii politice a sta­tului, Ministerul roman al Afacerilor Externe comunicase Legatiei Itali­ei ca nu mai recunostea pasapoartele de serviciu ale italienilor enumerati mai sus. Asta insemna ca oricand puteau fi retinuti, arestati sau ex­pulzati pentru orice nimic sau de-a dreptul fara nici un motiv. Totusi, masura nu fusese imediat transpusa in practica, probabil datorita opo­zi­ti­ei ministrului Ana Pauker, debarcata din functie la 10 iulie 1952, plasata de atunci in domiciliu obli­gatoriu si sub cercetari privind conflictele ei cu restul sefilor partidului comunist autohton. Ana Pauker, in­tam­plator sau nu, nu era chiar sa­tra­pul la care se refera o anumita litera­tu­ra istorica romaneasca. Insusi nun­tiul apostolic Gerald Oa€™Hara re­cu­nos­cuse candva ca Ana Pauker era sin­gurul personaj din guvernul de la Bu­curesti cu care se putea sta de vorba. Vorbea limbi straine, sesiza subtilitatile de limbaj si avea si sim­tul umorului, atunci cand nu o flancau colegii ei din partid. Dar Ana Pa­­uker nu mai era titulara Ministe­ru­­lui Afacerilor Externe, si succesorul ei, Simion Bughici, era un personaj atat de incuiat si de sters, incat nu a ramas nici macar in istoria re­gi­mului comunist. In acest context, Securitatea considera ca avea mana libera sa procedeze dupa cum o taia capul. Intervalul de timp in care nu mai supusese Legatia Italiei unor hartuieli orchestrate i se parea excesiv de lung si, din punctul ei de ve­de­re, trebuia sa fie scurtat drastic. Asa s-a ajuns la reactivarea actiunii adop­­tate cu aproape un an in urma, de suspendare a pasapoartelor de serviciu.   CU TUNURILE PE CA­TO­LICI. Ca si in alte imprejurari, ela­nul Securitatii spre o noua crispare a relatiilor cu italienii si reprezentanta lor diplomatica s-a declansat printr-un referat, redactat de data aceasta de locotenent-colonelul Eu­gen Szabo si de locotenentii Petre Praf si Ilie Mihai. Documentul preciza ca, mai nou, incepuse sa se ocupe de "activitatile de subminare subver­siva duse de clerul catolic, agentura a Vaticanului", si Directia a III-a de contraspionaj, neimplicata pana atunci in aceste probleme. Era amin­tit si rolul de mijlocitor al Legatiei Italiei intre clerul catolic din Ro­mania si Vatican, dar intreaga argumentatie a celor trei ofiteri, pentru mentalitatea din zilele noastre, nu facea decat sa dezvaluie o farsa de un gust total indoielnic. Atat parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti, cat si Eraldo Pintori, precum si restul clericilor si mirenilor implicati in acelasi proces odios fusesera condamnati pentru acte de spionaj. Dar ancheta prin care au fost impinsi in judecata Tribunalului Militar din Bucuresti nu fusese condusa de directia specializata in contraspionaj a Securitatii, ci de Directia I, abilitata in delicte politice comise de cetatenii romani sau de rezidentii straini in interiorul tarii. Era o dovada incontestabila ca mascarada montata in septembrie 1951 fusese un proces de natura eminamente politica, fara a avea vreo relatie cu spionajul, decat daca o asemenea relatie era inventata. Chiar rezolutia asternuta pe referatul celor trei ofiteri de generalul maior Alexandru Nicolschi reitera un ordin mai vechi: eventualele semnalari ale unor acte de spionaj vor fi inaintate exclusiv Directiei a III-a de contraspionaj. Implicit, pana la data aceea n-ar fi fost cazul. Un moment de-a dreptul rizibil a survenit in aprilie 1953, cand la nivelul conducerii Securitatii s-a elaborat o sinteza intitulata Baza spionajului italian din Romania: ce a fost si ce a ramas. Insa in document, departe de a fi vorba despre o baza a spionajului italian in Ro­ma­nia, se discuta despre altceva, si anume despre felul in care Securita­tea spiona Legatia Italiei prin informatorii recrutati din randurile personalului ei. Iar in ceea ce privea spionajul italian ca atare se re­cu­nostea transant si deschis: "Nu cu­noas­tem formele de activitate impo­tri­va tarii noastre" si se avansa si o explicatie cu aspectul de scuza: "S-a neglijat linia italiana in favoa­rea celei franceze". Dincolo de ridicolul situatiei ramanea in picioare o intrebare stanjenitoare: daca nu erau cunoscute metodele de actiune ale presupusului spionaj italian, cum puteau sa fie cunoscuti vectorii prin care acele metode se exercitau? Vectorii fiind oameni, bineinteles. O intrebare cu atat mai stringenta cu cat, incepand din vara lui 1952, Securitatea incepuse sa opereze printre italienii din Romania alte valuri de arestari efectuate aiurea, fara discernamant. Erau vizati mai ales cei ce doreau sa se repatrieze si nu concepeau sa plece din tara mai saraci decat erau la sosire. Protestele lor erau interpretate drept injurii aduse regimului comunist.   DEZINFORMARE. Cat de precare erau cunostintele Securitatii cu privire la structura, activitatile si obiectivele serviciilor secrete ale Ita­liei s-a vazut din doua sinteze distribuite departamentelor interesate la 2 iulie 1953. Nici un om in capul caruia a explodat o grenada nu ar fi putut sa emita o colectie atat de stufoasa de afirmatii mai alaturi de adevar, mai lipsite de consistenta, daca nu aberante de-a dreptul. Ca punct de pornire era stabilita OVRA, serviciu preluat pasamite de regimul postbelic peninsular de la regimul lui Mussolini. Dar serviciul in speta incetase sa mai existe o data cu caderea dictatorului italian. Etapele disolutiei lui erau etalate in cartea memorialistica a lui Carmine Senise, Quando ero Capo della Polizia, aparuta in Italia in 1946, deci cu sapte-opt ani in urma. Ce pazeau ofiterii Securitatii acoperiti de statutul de diplomati, prezenti si in Legatia romana de la Roma, ca si in toate reprezentantele diplomatice ale tarii din Occident? Din nefericire, nici un agent al Securitatii nu avea voie sa aduca in Romania regimului comunist literatura speci­fica din strainatate, pentru ca nu cumva bravii ei ofiteri sa se mo­lipseasca de ideologia parsiva a imperialismului. "Nu cunoastem date amanuntite asupra organizarii si componentei ei" - se mai afirma in relatie cu OVRA. Insa daca ofiterii Securitatii ar fi avut rabdarea sa rasfoiasca arhivele fostului Serviciu Special de Informatii roman, lichidat la 2 aprilie 1951, ar fi aflat practic totul despre ce a fost OVRA si despre cum era structurata. Alte confuzii din cele doua sinteze nu puteau decat sa provoace ilaritate in randurile celor informati cat de cat. SIFAR (Servizio Informazioni Forze Armate - n.n.), numai pentru ca in conducerea lui se afla si un capitan de fregata, era considerat de Securitate drept serviciul de informatii italian al Marinei. La fel, interpretand aproximativ si dupa ureche ultima initiala din sigla SIM (Servizio Informazioni Militari - n.n.), Securitatea era convinsa ca si aceasta structura era subordonata Marinei peninsulare. In aceasta idee, evident eronata, se mai preciza: "In noiembrie 1950, conducerea SIM a trecut la largirea activitatii infor­mative, introducand pe vasele comerciale colaboratori ai sai dotati cu instructiuni, chestionare si materiale tehnice pentru culegerea de informatii si fotografierea porturilor si a vaselor pe care le intalnesc. Acestia au si sarcina de a sesiza oameni din diferite porturi care sunt apti pentru recrutare". Insa, dincolo de faptul ca SIM nu era un serviciu de informatii al Marinei, in noiembrie 1950 nici macar nu mai exista ca structura independenta, fiind absorbit de SIFAR, inca din septembrie 1949, cand SIFAR se constituise si devenise operativ. Alaturi de unele informatii preluate din ziare se mai stia cate ceva foarte vag despre o scoala de radiotelegrafie de la Sirmione sul Garda, despre lagarul de refugiati din rasaritul european de la Opicina, unde s-ar fi procedat la recrutari de agenti, si despre centrele de instructie de la Bari, Trieste si Miramare. Si nimic despre vreo preocupare vizand Romania. Asemenea preocupari sunt ignorate si de literatura italiana de gen din zilele noastre.   VATICANUL "FASCIST". In aceleasi sinteze apareau si unele referinte la asa-zisul serviciu de informatii al Vaticanului, dar totul era tratat atat de confuz si de incalcit incat rezulta un ghiveci din care nici un om cu mintea constituita normal nu putea sa inteleaga nimic. Fiind cat se putea de clar ca Securitatea, in criza de informatii valide, inventa in nestire probleme si situatii, presupusi spioni si presupuse obiective ale acestora. Uneori afirmatiile erau impinse pana dincolo de absurd. De pilda, conducerea politica de la Bucuresti era informata ca Vatica­nul preconiza sa constituie o armata de mercenari, recrutati dintre legionarii romani refugiati in strainatatea occidentala, pe care s-o utilizeze ca forta de soc pentru o invazie in Romania. In primul rand, legionarii romani nu erau catolici, ci ortodocsi habotnici, si, in al doilea rand, clerul catolic din tara privise totdeauna cu reticenta miscarile extremiste ale Garzii de Fier si excesele ei pur si simplu inacceptabile intr-o lume civilizata. In aceasta lumina, procesul in­ten­tat parohului Pietro Ernesto Clemente Gatti lui Eraldo Pintori si celorlalti sase mireni si clerici catolici de la Timisoara si Bucuresti nu re­prezenta o atitudine ofensiva, cum se dorea si cum se clama in zi­a­­rele timpului, ci o reactie de apa­ra­re. Efectiv, prin actiunea Securitatii, regimul politic din Romania se apara de himere produse de propria imagi­na­tie si, totodata, de propriile ei cosmaruri. Eventualitatea ca insce­na­rea sa fi fost inspirata de consilierii sovietici ai autoritatilor ro­ma­nesti, Securitatii autohtone apar­ti­nandu-i numai regia, nu schimba datele situatiei. Si intr-un caz, si in altul, gestul s-a dovedit a fi unul iresponsabil, generand consecinte jenant prelungite in viitor. In lumea catolica, imaginea Romaniei a suportat un proces accentuat de deteriorare si lumea catolica nu e mica si nici lipsita de influenta. Pe de alta parte, prin natura lucrurilor, nu putea fi vorba despre relatii politice deosebit de stranse intre Roma si Bucuresti. Insa si relatiile economice dintre cele doua natiuni au fost perturbate, timp de peste doua decenii. Cu ce beneficiu pentru romani?   Procesul "italienilor" "Rafuiala" regimului comunist cu diplomatii si clericii italieni a atins punctul maxim in anul 1951, cand la Bucuresti a avut loc procesul Legatiei Italiei. La 17 septembrie 1951 a fost emisa de completul de judecata sentinta-minuta nr. 1228, semnata de generalul Alexandru Petrescu, pre­se­dinte, coloneii Lascar Petrovici, Ioan Petreanu si Nicolae Grigore, si locotenent-colonelul magistrat Aurel Casandra, in calitate de mem­bri. Pedepsele i-au uluit, pur si simplu, si pe acuzati, si pe avo­cati, si pe asistentii din partea Le­ga­tiei Italiei. Si le transcriem aici in ordinea legitimata de document: episcopul Augustin Pacha - 18 ani de temnita grea; parohul Clemente Gatti - 15 ani de tem­ni­ta grea; functionarul Eraldo Pintori - munca silnica pe viata; Iosif Schubert, episcop de Bucuresti, hirotonisit clandestin - temnita grea pe viata; Iosif Waltner, directorul cancelariei episcopale de la Timisoara - 15 ani de munca silnica; Adalbert Boros, episcop de Timisoara, hirotonisit clandestin - munca silnica pe viata; Johannes Heber, secretarul Episcopiei din Timisoara - 12 ani de munca silnica; Gheorghe Sandu­lescu si Lazar Stefanescu, animatorii Partidului Social-Crestin - munca silnica pe viata, si pentru unul, si pentru celalalt; si medicul Petre Topa - 10 ani de temnita grea. In patru zile condamnatii aveau dreptul sa faca recurs si chiar l-au facut. La 18 septembrie 1951, deci inainte de judecarea zadarnica a recursului, sentinta a aparut in Scanteia, cotidianul oficial al partidului comunist, cunoscut atunci sub titulatura de Partidul Muncitoresc Roman.