Urmare din numarul trecut ...Lucinda se plimba incet pe strada intr-o dimineata rece de noiembrie... Bineinteles ca se plimba, imi spun nemultumita. Ea, adica eu, nu inteleg prea bine cum am ajuns aici, tinand in mana stanga o bila calduta de lumina albastra, si in mana dreapta cutia cu suflaiurotorul in ea. Sunt imbracata cu un pardesiu de culoare verde, din lana veritabila, am o coama de par lung si blond, cam ca in moda anilor 1990, pe care mi-l simt invaluindu-se in jurul fetei, si un inel mare cu smarald pe degetul mijlociu al mainii drepte. Nu inteleg exact ce se intampla, am suflaiurotorul cu mine, asa cum imi imaginasem pe coridorul filarmonicii, dar in mod sigur nu voiam sa ma intorc aici, in lumea veche, sub cerul asta extrem de familiar, plumburiu, de noiembrie, plimbandu-ma, intr-un oras vechi, paralel cu un curs de apa. Pe strada e plin de oameni grabiti, probabil e o zi din cursul saptamanii, si de automobile imense care stau, blocate, sau care incearca sa se strecoare cate cinci metri mai aproape de urmatoarea intersectie. Daca e ceva care intr-adevar nu-mi place despre lumea veche, de dinainte de Marea Combinatie, e transportul. Nici locuitorilor acestui timp nu le prea place, au niste fete inchise si incruntate cum stau prinsi in cutiile alea imense de tabla, si scot din cand in cand niste zgomote ascutite, mecanice, probabil amplificate, claxoane am vazut ca se numeau, care le exprima frustrarea din plin.  Ei, dar locul acesta e la fel de bun ca oricare altul, oricum ei nu ma pot vedea sau auzi. Ma indrept spre malul apei si ma asez pe o banca din multele care se insira pe aleea de pe dig. Nu e mai nimeni acolo, un batranel singuratic trece agale cu mainile la spate, si mai incolo o domnisoara cu un ziar s-a oprit sa citeasca si sa soarba cafea dintr-un pahar de carton. Oare cat timp am la dispozitie? Imi tremura mainile cand scot suflaiurotorul din cutie, de la graba, dar ma conectez imediat si incep sa ma produc armonic. Cerul e plumburiu de noiembrie, si suflu o masa de lumina albastruie peste apa de jos, care se intinde cu un vuiet surd, exact pe cei doua sute de metri pe care ii dorisem. O banda de lumina, insotita de un vant usor, zburataceste ziarul fetei asezate cu trei banci mai incolo, si ii coloreaza in bleu-ciel varful nasului, si ea isi impatureste si despatureste ziarul uitandu-se inspre apa, cu o figura vag nemultumita... oare a observat ceva? Dar, dupa cum imi explicase Baltazar, ei n-au cum sa ma vada. Mai arunc o lumina portocalie, orizontala, in ferestrele etajului intai de la frontul de strada din spate, si ma uit sa vad efectul, asemanator cu lumina calda a apusului; apoi ma concentrez sa fac acordul cu gandurile trecatorilor... Aici insa intampin o problema, pentru ca nu aud decat niste zumzaieli nefericite si prost acordate, de aparatura. Lentilele-prinzatoare-de-imaginatie nu sesizeaza mai nimic. O fi din cauza ca oamenii lumii vechi n-au deloc implanturi, ma gandesc, pentru ca reusesc totusi sa aud cateva telefoane celulare sunand, si niste biti saracaciosi, trimisi probabil dintr-o cladire din apropiere, care au secvente repetitive si care aduc a schema tridimensionala. Incerc sa ascult mai departe, dar nu aud decat gandurile mele. Pe urma, dintr-o data, bila din palma stanga incepe sa arda si sa vibreze, si ma precipit s-o arunc. Prea tarziu.  Nu mai vad nimic, simt in schimb o infinitate de tensiuni concurente in oasele capului, care imi produc o durere insuportabila, nu ma aud urland, doar mandibula mi se deplaseaza intr-un fel nefiresc, mult prea mult si mult prea in dreapta, incerc sa-mi duc mana la fata, dar degetele nu mi se desprind de mansele suflaiurotorului, ba mai rau, am senzatia ca degetele mi se contopesc cu nichelul in spirale lungi si intretesute. Urechile imi sunt surde, si totusi inregistreaza zgomot de fond, niste scrasnituri foarte joase, ritmice, rapide si extrem de amestecate, din care nu reusesc sa identific decat poate patru pachete de frecvente separate, nu reusesc sa deduc unde ma aflu, ba, mai rau, mi se pare ca vin din mine, de undeva din partea de jos a salelor mele, din coaste si din gat, si ca mai degraba imi ies pe urechi, decat sa-mi intre. E intuneric in continuare, dar parca trupul meu incepe sa se simta familiar, cred ca sunt intinsa pe undeva pe jos, pe o suprafata dura si umeda, si am sub maini conturul clar si cunoscut al instrumentului. Am sa ma misc imediat, imi spun, incep sa aud sunete din jur... Primul lucru pe care il aud cu adevarat e un zgomot de pasi marunti si grabiti, care se apropie de mine, si eu inca nu ma pot misca, e o senzatie ciudata - desi ma simt acum in intregime, si incerc, dau comanda, bratul meu drept refuza sa se ridice, si ochii sa se deschida. Cand in sfarsit reusesc sa ma misc, totul se petrece dintr-o data, si ma trezesc intr-o cacofonie de zvarcoleli fara sens care ma aduc in cele din urma sezand in capul oase­lor, cu o mansa smulsa din suflaiurotor - nu inteleg prin ce concurs de imprejurari - in mana dreapta, si uitandu-ma stramb, cu gatul sucit in sus, la domnisoara care acum cateva momente isi citea linistita ziarul pe banca de mai incolo, si care acum se uita la mine de la doi coti, stupefiata si imobila.  Daca ar fi sa ma iau dupa ce mi-a povestit Baltazar, si are de ce sa se uite la mine ca la nemaivazute. Probabil m-am materializat complet in lumea ei, si sigur nu vede la tot pasul pe strada oameni cu capul mare si fara par, verzi, la aproape un metru si patruzeci de centimetri inaltime. Oare ce o sa faca acum? Ma uit sa verific daca am haine pe mine, mi-a trecut o clipa prin minte ideea innebunitoare ca sunt goala, dar nu, sunt imbracata la fel cum am plecat de acasa azi-dimineata, si langa mine zace suflaiurotorul zgariat tot, cu mansa dreapta smulsa, si cu palnia emitatoare indoita putin. Imi pare rau de instrument, care probabil, pentru ea, seamana cu un gramofon din secolul XX, si cu care, dupa cum vad ca se uita la mine, e convinsa ca am zburat nevazuta pana mai adineuri, cand probabil ca am aterizat fortat. Aproape sa ma pufneasca rasul, daca situatia nu ar fi atat de tragica. Cu toata groaza, totusi, nu vreau decat sa ma intorc in lumea mea. Scormonesc dupa creanga de nichel din buzunar si imi presar o boaba in palma stanga. Si ma trezesc, o secunda mai tarziu, plimbandu-ma pe malul apei, in dimineata familiara deja de noiembrie, infasurata intr-un pardesiu de culoare verde, intr-un oras vechi...