Viata la ferma

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Un canal francez de televiziune transmite saptamanal o emisiune, care face rating mare despre fermierii care nu-si gasesc sotii, fiindca fetele din sat se duc la oras, iar la grajd nu mai vrea nimeni sa munceasca. In emisiune, cateva orasence cu probleme - vaduve, divortate, indelung nemaritate sau dispuse sa incerce orice alt fel de viata decat aceea pe care o duc - aleg o ferma si un fermier, din oferta televiziunii si, timp de o luna, gusta din toate bucuriile si grijile traiului la tara, cautand totodata si solutia delicatei ecuatii sufletesti in care s-au angajat.


Emisiunea ii da publicului ocazia de a incheia ramasaguri. Francezii care o vad se pun in situatia cuplurilor de circumstanta, le traiesc intrebarile si amagirile de inceput, sufera cand lucrurile nu se leaga. Ca si pasionatii telenovelelor, cei care pierd un episod vor sa stie de la cei care le urmaresc pe toate ce s-a mai intamplat. E o emisiune in care niste oameni aproape resemnati in conditia lor de "talpa a tarii" se poarta cu orasencele, care nu stiu nimic despre ei, ca si cum acestea ar fi atinse de o maladie fara leac - orasul. La randul lor, doamnele si domnisoarele de la oras au pareri foarte stramtorate despre viata la ferma. Cand una din cinci decide sa ramana cu barbatul alaturi de care a dus vreme de o luna greul muncilor dintr-o gospodarie agricola o face, pentru ca omul e de treaba si dansa nu prea mai are timp de ales si de cautat.


M-am uitat la doua episoade, impreuna cu o familie de francezi, comentariile privitorilor parandu-mi la fel de provocatoare ca ale subiectilor serialului. Taranul devine orasean in cuprinsul unui fenomen, in care transferul e in logica civilizatiei, dar oraseanul nu mai vede niciun motiv pentru care s-ar intoarce la viata de la ferma. Viata de agricultor si de crescator de animale poate fi un articol de ziar, o emisiune de televiziune, o dezbatere parlamentara, dar nu si o realitate, fata de care sa simti unele indatoriri si chemari. Viata la ferma mai poate fi o idee inspirata de concediu sau un capriciu de intelectual, dar nu si o alternativa la ratarea intr-un oras.


In pariurile familiei de parizieni, impreuna cu care am urmarit discutabilul experiment media si cinematografic, incapeau si opinii de toate naturile. Insa in toate se simtea si un dram de compasiune pentru fetele care aveau curajul sa ia viata de la capat alaturi de un om de la tara. La intrebrea reporterului, privitoare la ziua de munca, o doamna cu un copil, deprinsa si la oras cu truda din zori pana in noapte, a raspuns cu exact aceleasi cuvinte pe care le-am auzit cu multi ani in urma si intr-un CAP de al nostru: Vacile n-au duminici.
 

---

Despre autor: