Prima si cea mai importanta problema ce trebuie rezolvata in privinta viitorului energetic al tarii o constituie soarta unitatilor energetice care au scapat pana acum de furia privatizarilor fara noima. Dezincapusarea lor ca argument pentru privatizare reprezinta mai degraba o diversiune. Un stat responsabil putea sa elimine el insusi capusele care parazitau unitatile energetice respective, nu trebuia pentru aceasta sa-si cedeze controlul catre structuri straine. Caracterul subtirel si in fond capitulard al unei asemenea argumentari este probat de faptul ca, aproape in totalitate, unitatile energetice scoase la vanzare de catre stat nici macar n-au fost privatizate, ci transferate in proprietatea unor alte state (austriac, francez, italian, ceh). Cu alte cuvinte, alte state pot sa gestioneze exploatarile de resurse si distributiile de energeie romanesti, dar statul roman nu! O aiureala in toata regula!


Despre esecul lamentabil al acestor transferuri de proprietate de la statul roman catre alte state vorbesc faptele. Contrar cantarilor despre avantajele "privatizarii", n-au venit in sectorul energetic nici investitiile despre care se tot batea moneda si nici tarifele pentru consumatori n-au scazut, ba chiar au crescut! Se spune ca statul ar fi incasat mai multe impozite, dar, daca se fac socoteli pe impozite, atunci este de spus ca nimeni n-a calculat de fapt cat s-a incasat in minus la impozitele pe forta de munca (intrucat aceasta a fost masiv restructurata pentru eficientizare) prin comparatie cu ceea ce s-a incasat in plus la TVA si eventual la impozitul pe profit. Eventual, pentru ca iarasi nimeni n-a calculat cat profit nu a fost de fapt impozitat, din cauza transferurilor anteimpozitare sub diferite forme in strainatate. Cat priveste siguranta sistemului energetic, aceasta mai degraba a scazut decat a crescut, cel putin judecand dupa numarul, mereu crescand, de pene in aprovizionare. Mai pe scurt, avantaje doar pentru companiile straine, dar nici un avantaj pentru statul roman sau pentru consumatorii romani.


Asa ca externalizarile in sistemul energetic ar trebui sa fie sistate, indiferent daca unitatile energetice din productie sau distributie ramase inca in mana statului vor fi lasate in forma organizatorica actuala sau, dimpotriva, vor fi reorganizate (cum ar implica infintarea unei societati nationale energetice, potrivit propunerii facute de guvern). Sa ramana, in mod firesc, larg deschise usile investitorilor straini pentru plasamente "de la zero", indeosebi in domeniul productiei! Sa vina cat mai multe investitii, dar nu la de-a gata, daca, asa cum spun, atatia si atatia investitori ard de nerabdare sa se implice in energetica, indeosebi in productia de energie, din Romania!


De asemenea, sa existe toata deschiderea fata de participatii straine minoritare, fata de privatizari partiale pe bursa, dar trebuie respinse din principiu privatizarile cu investitori strategi, carora sa li se ecedeze controlul! In domeniul strategic al energiei, statul roman trebuie sa aiba parghii de decizie, nu sa devina o simpla marioneta, in numele unor aiureli despre liberalizarea pietei sau competitia deschisa, care, cel putin in domeniul energetic, nu sunt aplicate tocmai de catre cei de prin Occident care le propovaduiesc.


Este evident ca doar pentru un asemenea obiectiv mai are rost o strategie energetica, pentru ca, la fel de evident, daca se va merge pe mai departe pe exnternalizari cu investitori strategici in energie - deci pe continuarea transferului de decizie si control catre companii straine - nu va fi nevoie de nici o strategie. Si o vor face altii pentru ei, cu includerea pieselor detinute in Romania, carora li se va atribui un anumit rol in functie de interesele lor, si nu de interesele Romaniei!