ROMANIA CA O TELENOVELA
Ghita Uiban, paznicul fanetelor din Magura, se indrepta catre Cota pe drumeagul uscat din marginea padurii satului. Drumeagul de tara, cu marginile sapate de ploile repezi, tinea un timp marginea padurii de stejari, dupa care cobora lin intr-o vale uriasa, usor mlastinoasa, in care pasteau vacile satului.

Era duminica dupa-amiaza, putin inaintea asfintitului. O incremenire lucie, patinata, sedea in aer si, desi soarele stralucea vesel, se simtea usor boarea serii, pandind in timpul care se scurgea. Vara ajunsese spre sfarsite, si-n verdele batran al ierbii se ghiceau deja primele semne ale ofilirii. De fapt, toamna nu incepuse, dar sigur era ca vara isi sfarsise puterea, si frunzele, copacii, ierburile batrane sedeau in asteptarea decaderii. De obicei, drumeagul, care lega Vintileasa de fanetele din munti era umblat, dar acum, in dupa-amiaza sarbatorii, totul era pustiu, pana departe, scaldat in caldura lucioasa, fara putere, a Soarelui.

Jos, in valea mlastinoasa, avea sa povesteasca mult mai tarziu Ghita Uibanu, pastea cireada de vaci, iar mai departe, cam la vreo suta de metri, se vedea imprejurimea stanei de vara, cu pamantul innegrit de baliga oilor si gardul putred, rupt intr-o parte. Care stana? facu, mirat, unul din cei ce ascultau povestea, dar nimeni nu-l lua in seama, nici macar cel intrebat, Ghita Uiban. Si acela, vazand ca raspunsul nu vine, intreba, din nou: care stana? Se ghicea o usoara iritare, nu mai era nedumerirea prosteasca dinainte, si Ghita Uiban se vazu nevoit sa se intrerupa si sa arunce scurt, ca din fuga, nu era nici o stana, mi s-a parut! Si ceilalti izbucnira in ras, prinzand imediat gluma. Tocmai atunci treceau prin fata lor, imbracati in haine de sarbatoare, doi insi necunoscuti, indreptandu-se chiar spre ulita lor. Ghita Uiban se intrerupse de tot, asteptand in tacere, ca si ceilalti, acea tacere asteptanda, in care oamenii se gandesc la acelasi lucru: ce-o fi cu astia? De unde vin? Si cei doi, un barbat tanar, gras, la vreo 30 de ani, cu parul lins, de parca ar fi fost dat cu ulei, si o femeie, nevasta lui, probabil, imbracata in pantaloni galbeni si bluza cu maneci scurte, buna ziua! zisera ceremonios, si cei ce sedeau acolo, la inceputul ulitei, in fata portii Maritei Vasile, pe pamintul cald al verii, raspunsera cu totii, in cor aproape, buna ziua! fericiti de tot ce se intampla in acea dupa-amiaza de sarbatoare: de soarele cald al verii, arzand de pe cerul albastru, de roiurile de tantari jucand in lumina curata, de aerul acela dulce-intepator al sarbatorii, de pamantul cald, pe care sedeau la taifas si de salutul atat de ceremonios al celor doi. Ii urmarira cu totii in tacere si abia cand cei doi se oprira la una din portile ulitei, barbatul, saltand usor poarta lasata de vreme, ca un cunoscator, deci, al acelui betesug al portii, se intoarsera din nou la povestirea lui Ghita Uiban, nu inainte ca unul dintre ei sa spuna ceea ce de fapt toti isi spuneau: e baiatul lui Vasile Militani, cel plecat la Floresti, si catva timp povestirea lui Ghita Uiban luneca pe langa ei, curgand fara sa-i atinga, dar existand totusi, ca un izvor din apropierea lor.

Deci Ghita Uiban calca vesel catre Cota, in drumul lui zilnic de 15 kilometri dus-intors, isi cumparase galosi zilele trecute si, in timp ce mergea cu spor, balanganindu-si pusca de vanatoare, se simtea cu acea incaltaminte usor si plin de ganduri bune. Mai ramasesera vreo suta-doua de metri pana la cotul drumului - povestea el - cand se opri sa-si aprinda tigara. Scapara chibritul si flacara rosiatica se topi parca in lumina intensa a dupa-amiezii. Se opri deci sa-si aprinda tigara, cand, deodata, simti o neliniste ciudata. Ciudata, dar mica, ghemuita acolo in adancuri, fara nici un motiv. Nu era nici un motiv in jur, ziua incenusata curgea catre asfintit, jos, in vale, vitele pasteau linistite, undeva, departe, cineva suna bezmetic dintr-un corn. Vru sa paseasca mai departe, dar nelinistea, in loc sa dispara, spori si mai mult. Acum il cuprinsese cu totul - asa cum flacarile cuprind la un moment dat o casa - facu cineva a comparatie ­ si Ghita Uiban fu imediat de acord, da! zise el, asa cum flacarile cuprind o casa. Ii ardeau ochii si-i vajaiau timpanele. Atunci, nelinistit, privi in jur si descoperi, deodata, uriasa singuratate a locurilor. Lumina soarelui scazuse brusc. Nu se clintise in jur nici un ram, nici o frunza. Drumul pana departe, deasupra pantei, era pustiu. In adancul padurii, pasarile tacusera. Doar de cateva clipe? De mai de mult? Sau poate nici nu cantasera vreodata? El nu-si dadea seama. Era - incerca el sa explice celorlalti starea de atunci - era ca inaintea unui atac aerian, cand avioanele n-au aparut inca la orizont, si tu, desi stii ca ele inseamna moarte, de atata incordare, le vrei sa vina cel mai repede, sa se termine o data, pentru ca nu mai suporti acea tacere, in care-ti ies ochii din orbite si simti cum ti se intareste parul la radacina. In acel moment, o cireada de vite, care pana atunci pascuse linistita, o lua la goana catre cealalta margine a padurii. Din soproanele stanii tasni afara, injurand furios, unul dintre vacari, invartind ciomagul asupra capului. Dupa cativa metri, se impiedica si se prabusi urland. Atunci - zise Ghita Uiban - ca fulgerat de ceva necunoscut, spunandu-mi disperat ca poate totusi nu e nimic, a fost doar o parere, am intors capul. La cativa metri in adancul padurii sedeau gropile de tragere, sute si sute de soldati, al caror sir se pierdea in departare. Nu spuneau nimic, sedeau nemiscati, cu paturile pustilor sprijinite pe pamantul proaspat sapat si ma priveau. Aveau castile de lupta, lucioase, in jurul carora prinsesera, pentru camuflaj, ramurele inverzite. Sedeau nemiscati, pandind cu totii drumeagul ce cobora de la Cota si pe care acum cobora incet o coloana lunga de praf.

Noaptea cazuse fara ca ei sa-si dea seama. Oftand, se ridicara si se indreptara spre casele lor.

Si nimeni nu-si mai aminti dupa aceea ce povestea lui Ghita Uiban, paznicul fanetelor din Magura.