Nimeni nu contabilizeaza anecdotica deplasarilor romanesti. Presa noastra reflecta doar miscarile de masa („capsunarii") sau intervieveaza alpinisti si participanti la raliuri extreme, dar nu are cum sa inregistreze infinita cronica a destinelor individuale, rasfirate pretutindeni, in jocul hazardului.

La doua decenii dupa caderea Zidului berlinez, conectarea noastra externa ramine intermitenta si stingace. Desigur ca intrarea in NATO si in UE a multiplicat exponential punctele de contact. Administratia noastra e obligata sa execute baletul comunicarii institutionale cu „ei", europenii de felurite natii. Aeroportul de la Otopeni - deja subdimensionat - vede non-stop delegatii ministeriale in drum spre Bruxelles, Strasbourg sau spre orice alta destinatie comunitara. Nenumarate orase din tara s-au „infratit" cu surate europene, astfel incit alesii locali au parte, la rindul lor, de o mobilitate pina nu de mult imposibila.

Nu putem ignora nici factorul Internet, esential pentru aceasta convulsiva dramaturgie a integrarii in lumea de care comunismul ne-a separat si ne-a lipsit. Gratie noilor tehnologii, primim mesaje, scriem in alte limbi, vizitam site-uri, citim publicatii straine, ne transmitem „online" glume si filmulete. Traim, digital, intr-o comunitate extinsa. Participam, de bine, de rau, la viata frenetica a „satului global".

La fel de important e si fenomenul raspindirii romanesti, adica „noua diaspora". Zeci de mii de tineri se formeaza prin universitati prestigioase, bifeaza stagii, participa la schimburi academice. Am intilnit romani pina si in Azore, la mijloc de Atlantic. In Madeira, o studenta la arhitectura (momentan chelnerita) mi-a vorbit romaneste, povestindu-mi ca tocmai a sosit din Tenerife. Odata, intr-un avion, am conversat cu un cuplu de compatrioti care se intorceau din SUA, dupa ce servisera, „worldwide", pe iahtul unui miliardar american. Nimeni nu contabilizeaza anecdotica deplasarilor romanesti. Presa noastra reflecta doar miscarile de masa („capsunarii") sau intervieveaza alpinisti si participanti la raliuri extreme, dar nu are cum sa inregistreze infinita cronica a destinelor individuale, rasfirate pretutindeni, in jocul hazardului. Nu se poate sa nu aveti, printre prietenii personali, exemple de „plecati" si „reveniti", cazuri de exil voluntar, modele de succes sau... dimpotriva. Dupa o patologica izolare, memoria noastra colectiva se vrea cosmopolita, poliglota, „universala".

Si totusi, cind vorbim despre realitatile internationale, continuam sa spunem „afara". Psihologia penitenciara generata de fostul regim persista in reprezentarile noastre curente. Vechile complexe de inferioritate („nimeni nu ne iubeste") se aliaza cu vechile complexe de superioritate („noi sintem romani"). Judecam alteritatea in sabloane xenofobe si nu contenim sa ne plingem de conspiratii antinationale. Pierdem un meci? E de vina arbitrul sau vremea ostila (de parca nu ploua si pentru adversari). Avem inca o faima proasta? N-am lucrat destul la „imagine"! Ne-a venit in companie un coleg francez, adus pe contract? Lasa ca-l dam noi pe brazda, sa nu ne dea nimeni lectii...

Sper ca vom apuca ziua cind nu ne vom mai „simti" europeni, ci vom fi, pur si simplu, europeni. Numai ca o asemenea diferenta nu se va impune pina cind „afara" nu va deveni „inauntru". Chestie de timp, de bani, de educatie. Dar si de vointa colectiva, tradusa in limbajul unor elite care-si merita numele.