Dinspre telespectator, Romania e, de la o vreme, in reluare. Previzibila si monotona. Pe micile ecrane defileaza aceleasi figuri, cu aceleasi ticuri si cu acelasi discurs. Si nu sunt multe. Doar cateva, ceea ce face ca senzatia de déjà vu sa fie sufocanta. La Basescu te astepti oricand sa izbucneasca in rasul sau soltic si sa incinga o geampara cu generalii din CSAT, ca, deh, asa e de bonton pentru plebea de alegatori. Becali (Gigi, nu alde verea!) isi imita idolul, razand si el grobian, pe placul chibitilor de la peluza societatii, alt electorat accesibil. Tariceanu e sobru, pedant si, desi taricel, cam nesarat, nu-si prapadeste aiurea vorbele. Stolojan n-a iesit inca din inclestarea mandibulara cu care ne-a amagit ani de-a randul, cocotandu-se fals in sondajele de opinie. Iliescu este eroul tragic al implinirii politice prin hulirea idealurilor de tinerete, in care a crezut sincer, si de aici miscarea sa in contratimpul istoric. Nastase are staif intelectual, dar, preocupandu-se prea mult de stil, capata un aer nefrecventabil, manierist si de aici inactractivitatea interventiilor sale. Vacaroiu este imaginea triumfului economiei planificate asupra incertitudinii bezmetice, a politicianului fara pareri transante, mediocritatea publica in stare pura. Gusa iubeste scandalul, dezvaluirile din spatele usilor inchise, semn ca nu s-a desprins inca de matricea-i gazetareasca. Geoana e diplomatul ratat, sedus de morbul parvenirii politice, insul insipid si nerecunoscator cu vechii protectori. Vadim Tudor a adus in dezbaterea parlamentara spiritul enciclopedic, patriotismul zgomotos si injuratura de mahala. Petre Roman ramane pe veci prizonierul puloverului revolutionar, basmul neterminat al inocentei nouazeciste, cochetaria cosmopolita a romanului obsedat de provincialismul sau european. Dan Voiculescu este chiar tranzitia insasi, fuga de negativul imaginii de sine si legendarea, in cheie capitalista, a unei povesti de succes dambovitean. Emil Constantinescu nu-i decat naluca ivita in Piata Universitatii, printre lampasele si batele democratiei de abataj, speriata apoi de conjuratia oculta a serviciilor secrete. In mare, acestea sunt personajele principale ale filmului de lung metraj televizat seara de seara, stereotip si adormitor. In spatele lor stau indivizi secunzi, gata sa execute "ordonantele" sefilor, ale caror prelungiri orale sunt. Si mai in dos sunt oamenii fara chip, regizorii si scenaristii piesei in care ni s-a harazit rolul de simpli spectatori. Nimic nou. Nici macar moderatorii, aceiasi insi terni, prin repetitie, usor de intuit. Scena cuprinde tupeul bulevardier al cultivatului, totusi, Andrei Gheorghe, tonul inchizitorial si parasit de incertitudini al "fransciscanului" Robert Turcescu, smecheria toxica, duhnind a rigola, a otevistului Dan Diaconescu, infatuarea imberba a teologului nehirotonit Mihai Gadea, tangoul lunecos al lui Radu Moraru, frustrarea greu disimulata a lui Madalin Ionescu, dibacia supravietuirii, ca unsa, a preaharsitului Mihai Tatulici, "patinajul artistic", cu "double" si "triple" AXE(L), al repatriatului postcomunist Emil Hurezeanu si guresenia nestapanita si iritanta a lui Stelian Tanase. Replicile lor sunt dinainte stiute, caci truda televistica le-a macinat prospetimea, transformandu-i in mecanisme uzate. In completarea tabloului, analistii politici ofera si ei o secventa uniforma, de la repetabilitatea innebunitoare a temelor ultimilor doua decenii. Ion Cristoiu e intruparea morometiana a suspiciunii jurnalistice, mintea care nu se lasa prada aparentelor si care cauta intruna intelesurile cele mai ascunse si originale, indoiala in persoana. Iosif Boda este politologul masurat si doldora de pilde, cumpana mereu in echilibru, iar Valentin Stan nu poate fi separat de laptopul din care razbat saptamanal vocile-proba, intr-un zbucium obositor si, deseori, sanatorial. Alina Mungiu cultiva arar neutralitatea, fiindca talibanismul agresiv si gros e rasplatit inmiit, ca si echidistanta eleganta, exersata cu detasare occidentala de Cristian Parvulescu. De putine luni, lipsa de varietate e sparta timid de Adriana Saftoiu, aparitie insolita, credibila si matasoasa, o prezenta altcumva in incrancenarea barbatoasa ce-a acaparat audio-vizualul autohton.


O lume care parca se taraste in reluare pe ecranul televizoarelor, in fata carora stam noi, aceiasi spectatori, plictisitori si necondimentati. Cu aceleasi gusturi electorale si mediatice, o masa amorfa si credula, ideala pentru manevrele politice diverse. O Romanie in reluare, dincoace si dincolo de ecran, ca si cand timpul a inghetat, satul de inventivitatea noastra lesinata. Si eu, la fel de previzibil, un nazat (de la rusescul nazad, insemnand inapoi ) rigid si ros de prejudecati, cu scremute firimituri eseistice in reluare, incapabil sa se desprinda de povara conotatiei, deloc optimista, a propriului patronim. Pai, si-atunci, cum sa nu te intrebi cu obida: Daa, cine ma-sa se inchipuie asta de-si permite sa-i ia in raspar pe toti? Mai bine stingeti televizorul si opriti reluarea Romaniei!