Ale, colegul nostru de colectie

Am fost coleg cu Aurelian Andreescu la Scoala Tehnica de Arhitectura. La STACO - asa i se spune scolii cu un nume scurt, de alint si de frustrare - eram primiti toti cei care nu reuseam la admiterea de la Institutul de arhitectura. Unii nu intrasera la Institut fiindca nu le mergea mintea si nici mana la desen, dar cei mai multi ajungeam sa dam examen la STACO fiind respinsi de peste tot "pe baza de dosar". Eram, in cea mai mare parte, fiii si fiicele unor parinti vinovati de a fi fost boieri, demnitari interbelici, intelectuali, legionari, proprietari de fabrici, detinuti politici sau persoane cu rude in strainatate.


Ne uitam unii la altii, incercand sa ghicim de ce eram tratati ca niste paria. Cei mai multi preferam sa ne tinem pricina la secret. Nu i-am stiut secretul lui Aurelian Andreescu, insa cu siguranta ca avea unul. Datorita priceperii directorului Jean Fainaru si faptului ca, stiindu-ne stransi
intr-un loc pe cei cu dosare negre, statul ne lasa in plata Domnului, viata la STACO era frumoasa. Ca si la Institut, multele ore de proiect le tineam in sali incapatoare, lungiti pe plansete, ascultand in tot acest timp muzica si simtindu-ne cu o treapta mai liberi decat studentii de la Universitate sau Politehnica. Profesorii de la STACO aveau, la randul lor, dosare de ciumati, din care cauza relatia cu dansii era una de colegialitate. Erau toti mari arhitecti, calatoriti si cu o educatie aleasa. In epoca, STACO avea statutul nitel misterios al unui loc care ar fi trebuit sa stea sub oprobiul public, dar care, din motive ce nu mi-au fost niciodata limpezi, avea tratamentul unui loc protejat. Balurile de la Institut si de a STACO erau manifestari mondene, jinduite in Bucuresti. La aceste baluri, noi, cei de la STACO, aveam atuul. Il aveam pe Aurelian Andreescu. Ii ziceam si eu, ca toata lumea, Alè si ma simteam reprezentat prin vocea lui duioasa si cu taietura de diamant. Isi incepea recitalul cu "Only you", cantecul care l-a dus curand la posturile de radio si pe scenele unor emisiuni televizate. Succesele lui ne ajutau sa induram cu demnitate conditia de semiarhitecti si semivinovati. Unul din noi reusise!!! Mai aveam, prin urmare, o sansa de a ne gasi adevaratul drum.


Doua lucruri au fost minunate la STACO: cei care au dorit sa fie arhitecti au continuat apoi studiile la Institut, dar cei care aveam alte ganduri si petreceam cativa ani intinsi pe plasetele de desen visand la alte cariere am putut cultiva sentimentul ca, in taina, cineva ne mai dadea o sansa. Reusita lui Aurelian Andreescu era dovada. Terminam STACO, fiindca nu strica sa ai o diploma de semiarhitect la vremuri grele, dar portita prin care puteam evada, ca sa devenim pictori, scriitori sau muzicieni, fara sa ne intrebe nimeni de dosar, exista. Alè o gasise.

---

Despre autor: