Exista pe Discovery o emisiune („How do they do it") in care sint prezentate microdocumentare despre tehnologia fabricarii unor bunuri comune cum ar fi o sticla, un ferastrau, o casca de protectie sau un televizor. Ma uit de fiecare data fascinat la robotii aceia industriali care taie, slefuiesc, sudeaza sau lipesc circuite pe banda rulanta. Toate comoditatile noastre cotidiene si tot optimismul tehnologic al unei cucoane care isi aranjeaza coafura cu foenul in timp ce priveste o telenovela se bazeaza pe ei, pe bratele lor hidraulice, pe precizia lor matematica de sclavi ai modernitatii noastre. O delicata coincidenta de expresii face ca in cazul oamenilor sa vorbim de „speranta de viata", iar in cazul robotilor - de „durata de viata". Totusi, incercarea asta a celor de la Discovery de a reduce cit de cit distanta dintre noi si tehnologie mi se pare o dulce utopie. Folosim tehnologia cu dexteritatea unor suverani rasfatati, tastam si butonam in draci fara sa simtim apasarea vreunei curiozitati legate de ceea ce se ascunde sub carcasa de ebonita sau de nichel a unui dispozitiv. Acum vreo jumatate de secol, unii tremurau de frica instrainarii omului din cauza tehnicii pe care ajunsese sa o foloseasca cu o intensitate fara egal. Ma uit azi la o banda rulanta pe care se asambleaza telefoanele mobile si ma gindesc ca, totusi, tehnologia n-a strapuns sufletul omenesc. E doar o pelicula fina care nu s-a infiltrat in stratul freatic al umanitatii, ci doar a sufocat-o epidermic.