De peste doua secole, teologia si stiinta se afla intr-un conflict deschis, desi pozitiile lor nu mai sunt astazi absolut incompatibile. Originea conflictului coboara insa adanc in istorie.
Cosmologia greaca, din care se revendica atat stiinta
De peste doua secole, teologia si stiinta se afla intr-un conflict deschis, desi pozitiile lor nu mai sunt astazi absolut incompatibile. Originea conflictului coboara insa adanc in istorie.
Cosmologia greaca, din care se revendica atat stiinta, cat si filosofia europeana, nu a reusit sa articuleze unitatea si diversitatea, imuabilitatea si miscarea lumii. Era firesc ca orice incercare de descriere a relatiei dintre Dumnezeu si creatie de catre primii teologi crestini, in masura in care utilizau necritic diversele solutii ale cosmologiei elene, sa insemne prelungirea in plan teologic a acelorasi probleme (foarte interesant ca aceleasi probleme confrunta atat reprezentarile stiintifice moderne, cat si pe cele contemporane; cf. David Bohm, Plenitudinea lumii si ordinea ei, Humanitas, p. 61). Cu toate acestea, s-au inregistrat si unele incercari de sinteza. O asemenea tentativa e aceea a lui Origen (sec. III). In sistemul sau, Dumnezeu cel imobil si atotputernic a creat din fiinta-I proprie lumea inteligibila a spiritelor, fixata dintru inceput in jurul Lui; miscarea acestor spirite, centrifuga, e rea si condamnabila. Fata de aceasta indepartare si racire a spiritelor, Dumnezeu ia o atitudine critica, pedepsindu-le sa experimenteze constrangerile lumii materiale, adusa la existenta tocmai in acest scop. Incatusate in materie, spiritele cauta sa se elibereze si sa se intoarca in unitatea initiala, sustinute de Logosul divin prin pronie. Este evidenta o conceptie dinamica despre lume, insa, prin separatia dintre spirit si materie, universul vizibil e in sine rau si destinat combustiei finale. Solutia origenista nu a avut consecinte pentru raportul dintre stiinta si teologie, insa continua sa influenteze pana astazi diverse curente spiritualiste.
O alta incercare a fost aceea a Fericitului Augustin (sec. IV-V). Platonist prin formatie, fapt evident in opunerea cetatii divine si a celei pamantesti, dar influentat de stoicism, de unde a preluat conceptia despre "ratiunile seminale" imanente, Augustin, preocupat de afirmarea transcendentei si a omnipotentei lui Dumnezeu, a postulat ca Acesta e Cauza prima, creatoare a lumii, punctul fix in jurul caruia se misca lumea. Lumea se misca in virtutea impulsului exterior initial si a ratiunilor ei, fara o implicare intima a lui Dumnezeu in aceasta miscare. Ca si in cazul lui Origen, numai Dumnezeu era afirmat ca imobil, in timp ce proprie lumii era miscarea, dar vazuta ca buna si conforma creatiei. Din cauza accentului pe atotputernicia divina, Fericitul Augustin a ajuns sa afirme insa ca universul a fost creat dintr-o data, ignorand cu buna stiinta referatul biblic, care evidentiaza o desfasurare in trepte a facerii si in care se descopera sinergia continua a Creatorului cu miscarea fiintei create.
Solutia dualista a lui Augustin s-a impus definitiv in Apusul crestin, desi a suferit unele modificari. Cert este ca "dualismul instinctiv" al teologilor occidentali (el Georges Duby, Anul 1000, Polirom, 1996, p. 147) a determinat in timp conceperea unei distante din ce in ce mai mari intre Dumnezeu si lume, intre invizibil si vizibil, expresia clasica a acestei distantari fiind separatia scolastica intre Dumnezeu cel necreat si creatie, prin introducerea unui etaj intermediar: supranaturalul creat. Metoda scolasticilor e aristotelismul, care, departe de a reduce distanta dintre spirit si materie, afirma autonomia celei din urma, chiar daca aceasta nu inseamna si opozitia lor ireductibila. Mai mult, gratia supranaturala creata perfectioneaza lumea vazuta, adica ii potenteaza autonomia.
Modernitatea antiscolastica s-a prevalat de afirmarea acestei distante, radicalizand-o si exluzand orice atingere intre Dumnezeu si lume, intre supranatural si natural, pentru ca in cele din urma sa renunte cu totul la "ipoteza divina" in interpretarea lumii. Pozitia modernitatii e insa, dincolo de pretentiile sale stiintifice, tot filosofica, optand, prin reactie, pentru materialism: universul si viata sunt doar materiale, materia e vesnica, iar organizarea ei se realizeaza numai prin cauze imanente, fie ca e vorba de intamplare, fie ca se vorbeste de un determinism intern. Se postula astfel evolutionismul clasic, atat in domeniul fizicii, cat si in cel al biologiei, in care totul se explica printr-o dinamica exclusiv "naturala" a cosmosului. Nerezolvarea multumitoare a raportului intre atotputernicia divina si miscarea lumii in teologia occidentala explica, dupa cum s-a vazut mai sus, si reticentele de astazi ale unor oameni de stiinta fata de teme ca aceea a creatiei.
Diagnoza facuta de Sfantul Vasile teoriilor cosmologice ale vremii sale e uimitor de actuala: "Acesti filozofi, necunoscandu-L pe Dumnezeu, n-au pus la temelia crearii universului o cauza rationala ("o ratiune tehnica"), ci ideile lor despre facerea lumii sunt concluziile nestiintei lor initiale despre Dumnezeu. De aceea unii (...) au alergat la ipoteze materialiste, atribuind elementelor lumii cauza crearii universului; altii si-au inchipuit ca natura celor vazute este formata din atomi, (...) corpi indivizibili care se unesc si se despart unii de altii succesiv, ducand astfel la nasterea si distrugerea fiintelor (...). De aceea, necredinta in Dumnezeu, care locuia in ei, i-a inselat si au spus ca universul este fara conducere si fara ordine si ca este purtat de intamplare".
In fata acestui reductionism, teologia occidentala a replicat prin elaborarea creationismului clasic, in care originea si miscarea lumii erau explicate exclusiv prin cauze supranaturale. Conflictul era deschis, teologia discreditandu-se din ce in ce mai mult, pe masura ce stiintele avansau in descrierea lumii. Lucian Blaga a sesizat perfect inconsistenta diverselor perspective, in fond ipoteze de lucru, atunci cand spunea ca orice concluzie este rezultatul metodei utilizate, al premiselor in interpretare (cf. Trilogia cunoasterii, 1943, p. 128, 136, 320 etc). (va urma)


Despre autor:

Cronica Romana

Sursa: Cronica Romana


Abonează-te pe


Te-ar putea interesa si:

In lipsa unui acord scris din partea Internet Corp, puteti prelua maxim 500 de caractere din acest articol daca precizati sursa si daca inserati vizibil linkul articolului.