M-a impresionat candva un titlu de roman: "Rivalii, o poveste de dragoste". Nu sunt sigur nici in ziua de azi ca traducerea corecta este "rivali" sau "inamici", poate chiar "dusmani". Povestea ramane insa o poveste de dragoste. Nu toate rivalitatile au un sfarsit fericit, nici in arta, nici in stiinta. Unele, mai mult inven­ta­te decat reale, precum cea dintre Mozart si Salieri, au ca final moar­tea unuia dintre eroi. Acuzatiile grave nu lipsesc, Haendel a fost mentionat ca autor mo­ral al asasinarii unuia dintre fratii Bo­noncini, compozitor de concerte si opere de mare succes. Adevarul este ca Bo­no­n­cini a murit in saracie la Vie­na, unde se ascundea de teama unui proces de pla­giat. Cat despre Sa­lieri, nu exista nici o dovada ca ar fi avut de-a face cu moartea prema­tura a lui Mozart. Luptele dintre pictorii si sculpto­rii de la curtea papala (dar si de pe la alte curti) sunt la fel de bine cunoscu­te ca marile dusmanii dintre compa­niile de opera sau balet. Matisse si Pi­casso se detestau reciproc si nu ratau nici o ocazie de a-si manifesta antipatia. Richard Strauss l-a urat de moar­te pe libretistul sau, poetul Hugo von Hofmannstahl, fara de care ne-ar fi lipsit de multe capodopere. Balzac o privea cu ura si dispret pe Anne Louis Girodet, pretendenta ca si el la titlul de cel mai bun interpret al mitului lui Pygmalion. In Parisul impresionistilor, comerciantii de arta Georges Petit si P.M.J. Du­rand-Ruel luptau pe viata si pe moar­te pentru fiecare tablou. S-a afirmat ca rivalitatile reprezinta un semn de vitalitate al epocii si al domeniului in care se manifesta. Daca ne luam dupa cele din domeniul stiintei, observatia pare credibila. Newton il acuza pe Leibnitz de plagiat (pe nedrept) atunci cand amandoi au descoperit independent bazele calculului integral si dife­rential. Crick si Watson si-au aruncat invinuiri de furt stiintific si au fost la randul lor atacati de o colega, Rosa­lind Franklin. Aceasta, care lucrase cot la cot cu ei pentru descoperirea ADN, a fost pe nedrept privata de un premiu Nobel. Fara a mai pomeni marile rivalitati dintre antropologi, arheologi, computeristi. Uneori, nu foarte des, rivalitati de mult date uitarii isi fac aparitia. Un exemplu, un razboi care parea de mult castigat, cel dintre antibiotice si un concurent din anii a€™30 ai secolului trecut, bacteriofagul, se redeschide. Este vorba despre un virus care ataca si distruge bacteriile, observat in unele ape curgatoare din India, identificat pe vremea primului razboi mondial de Twort si da€™Herelle, utilizat cu succes in tratamentul unor bolnavi de ciuma bubonica. Bacteriofagul (adica mancatorul de bacterii) a fost produs in Georgia lui Stalin, la Institutul Elava, si avea avantajul specificitatii, ucidea doar microbii impotriva carora era as­mu-tit. Fara efecte secundare, fara com­pli­catii, parea solutia ideala. Dar au aparut an­ti­bio­ti­cele, incepand cu pe-ni­cilina lui Fle­ming, efi­ciente, relativ usor de produs prin sin­te­za, accesibile practic oricui. Bacteriofagul a intrat in uitare, fo-lo­sit rareori, abandonat de cerce­ta­tori. Intre timp, po­vestea de dragoste a medicinei mo­derne cu antibioticele pare sa se apro­pie de final. Utilizarea lor exagerata a dus la aparitia de tulpini microbiene rezistente, prin­tre ele periculosul MRSA. Acesta este un stafilococ auriu imposibil de combatut cu antibioticele conventionale, raspunzator de un mare numar de infectii in­tras­pi­tali-cesti, multe soldate cu pierderea pacientului. Astfel, Institutul Elava readuce in actualitate vechiul bac­te­rio­fag, prezent doar in trusele sa­nitare ale Armatei Rosii. Sa fie oare aceasta intamplare un act de dreptate? In urma cu mai bine de 80 de ani, un laureat al premiilor Pulitzer si Nobel, Sinclair Lewis, scria un roman fermecator pe teme medi­cale, roman ce poarta numele eroului sau: "Martin Arrowsmith". Povestea vietii si carierei sale, implicarea in cer­ce­tarea stiintifica, micile succese, mari­le tragedii, debusolarea si revenirea medicului, toate sunt legate de obsesia vindecarii bolilor contagioase. Evident, bacteriofagul, a carui descoperire ii este contestata, joaca un rol esential. Se spune ca acest roman a fost o sursa de inspiratie pentru multe ge­neratii de studenti la medicina si chiar pentru medici aflati la inceputul carierei. Mi se pare si posibil, si pro­babil. Arrowsmith avea si el rivali, unii l­-au depasit, altii i-au pus pie­dici. Altruismul sau l-a ajutat, nefiind in­dra­gos­tit de sine in­susi, cum zice Lichtenberg, sa nu sufere prea mult din cauza rivalilor.