Bucurestenii sfarsitului de secol XIX isi cumparau apa de baut. Dar nu era de ajuns... trebuia... sa o bata... sa dea cu pietre in butoi... La sfarsitul secolului al XIX-lea, Bucu­res­tiul devenea Micul Paris. Centrul ora­su­lui era unul modern, cu retea de apa potabila, cana­lizare... Totusi, nu toti bucures­te­nii se bucurau de beneficiile "mo­dernitatii". Mai ales in cartierele marginase, apa potabila insemna cu totul altceva, modul de a o obtine, la fel.   PE MALUL DAMBOVITEI. Despre cum isi duceau bucures­te­nii viata de zi cu zi la sfarsitul se­colului al XIX-lea si inceputul secolului XX aflam din mai multe surse. De aceasta data ne vom opri asupra volumului "Bucu­res­tii Vechiului Regat" a lui George Costescu, aparut la Editura Universul in 1944. Apa, nu neaparat cea potabi­la, era, spune autorul, o mare pro­­blema. De aici decurgea o serie de alte probleme, de igiena, sani­tare etc. Edilii orasului incercau cate ceva, cu rezultate aproape... in­vizibile. "Inca de prin anul 1880, ali­mentarea cu apa a gospo­dariilor se facea doar din trei asa-zise vaduri (niste basinuri cu fundul liber spre a lasa scurgerea is­voa­relor, dar cu marginile spriji­ni­te de caramizi, si din care se incarca apa cu donitile in spate) insirate de-a lungul cursului Dambovitei - vaduri cari nu erau intru nimic ferite de norii prafului murdar ce se ridica de pe uliti, nici de miresmele ce pluteau in oras din atatea alte isvoare."   SE MAI SCHIMBA TREABA. Scrie George Costescu in volumul sau ca problema alimentarii cu apa in Bucuresti s-a mai schim­bat pe la 1848, cand Gheorghe Bibescu Voda a hota­rat sa puna in aplicare un proiect al inginerului francez Marsillon pentru aducerea in oras, prin conducte, "a unei ape filtrate din cea a Garlei din sus de oras, si pentru construirea a vreo cinci­zeci de cismele (fan­tani) pe tot cuprinsul orasului". Bucurestenii au avut chiar si o "Casa a apei", construita dupa planurile inginerului Gilbert. Din maretul plan al lui Voda Bibescu nu se ale­ge mare lucru, din 50 de cis­mele se construiesc doar 20, si ele doar pe langa podul Mogo­soaiei. Mai tarziu, conducta s-a extins, dar tot prin centrul orasului... In 1856 s-au construit si primele patru guri de apa pentru incendii. Una in fata Teatrului Na­tional, una in spatele institu­tiei, a treia la gradina Episcopiei si a patra langa Palatul lui Stirbey. In timp, lucrurile s-au mai mis­cat, si la 1879 "Bucurestii in­cro­pisera vreo zece kilometri de conducta, din care se alimentau cam 190 de gospodarii, 260 de guri-de-apa pentru stropit si incendii". De canalizare in toata re­gula, mai adauga autorul, pu­tem vorbi abia din 1888, cand primarul Em. Protopopescu-Pache incepe o campanie foarte mare de lucrari edilitare.   APA BÃ…TUTA. Centrul ora­su­lui era "fericit". Conducte de apa potabila, lucrari edilitare... toate cele necesare confortului acelor vremuri. In mahalale... lucrurile stateau un pic altfel, oamenii nu se bateau pentru apa... ci... ba­teau apa, asta daca nu-si facusera ei singuri cismele in curte. "O parte a curtilor avea cate o cismea cu pompa si scoteau apa curata din vinele izvoarelor de sub pamant, in locurile si de la adancimile unde dau ele. Apa aceea era indeobste foarte lim­pede si rece, dar calitatile ei potabile erau adesea vatamate de infiltratiunile de prin vecina­tate. Si acest fel de cismele erau insa prea putin la indemana oricui si mai ales a oamenilor ne­voiasi care alcatuiau multi­mea mare si care erau siliti sa foloseasca apa din comert."   Sa cumperi si apa de baut... Ii mai venea bucuresteanului de rand sa cumpere si altfel de apa? Sa zicem... de imbaiere? "Se desluseste bine ca negotul cu apa era unul «din nevoie». (...) Apa cumparata de la sacagii, dupa umplerea putinilor, trebuia mai intai sa fie batuta cu faca­le­tul si cu putina piatra-acra (alun) spre a fi limpezita. Pentru racirea apei de baut, vara, se foloseau bulgari de ghiata cumparata din cea stran­sa de-cu-iarna de pe apele de prin jurul orasului. In unele case, apa era trecuta prin niste co­nuri de piatra poroasa, ce se vin­deau asezate-gata in niste du­lapioare. Altele se multumeau numai cu racoarea pivnitelor lor, in care tineau apa in urcioare de pamant sau in doniti de lemn acoperite cu vreo carpa jilava".   IMBAIEREA. O data ce cum­parau apa potabila, o bateau si mai dadeau in ea cu pietre, bucu­restenii treceau la o alta preocupare... lichida. Apa de imbaiat, de spalat etc. George Costescu scrie in volumul sau ca: "pentru spalatul pe cap sau al rufelor, gos­podinele timpului acela obis­nuiau sa stranga si apa de la ploaie in vase cari le punea din vre­me la burlanele de scurgere ale apei de pe casa.(...) Mai toata lumea bucuresteana facea baie la ea acasa, fie in cazi speciale de tinichea de zinc sau in hardaie scunde si largi cu doage de lemn incercuite cu fier, fie in albiile de lemn, de pluta sau plop pe care le scobeau anume si le vindeau tiganii rudari. Vara, multi se multumeau numai cu un dus, instalatie proprie, facuta prin fundul curtilor sau pe-dupa casa si prin magaziile de scanduri ale gospodariei".       "Urbea noastra a avut insa farmecul ei, fie prin acea calitate imbietoare, fie prin exotismul oriental al in­fa­tisarei ei tihnita. Au fost chiar printre straini scrii­tori invatati, diplomati, zia­risti si artisti care, plecand de-aci cu impresiuni mult mai magulitoare, au tinut sa le dea publicitatei, ara­tandu-si deosebita multu­mire si admiratiune atat pentru firea poporului nostru, cat si asupra traiului la Bucuresti"     "Dusurile acestea erau alcatuite din o in­graditura stramta de rogojini, deasupra careia se atarna o stropitoare de tinichea plina cu apa, pe care si-o desertau pe cap tragand de o sfoara legata de parghiuta ce tinea un capacel de pe fundul ei. De binefacerea unei asemenea instalatiuni ingenioase si foloseau pe rand toti ai casei, ba uneori chiar si unii dintre vecini" George Costescu