Poetul-militian

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Ani de-a randul, un poet-militian a publicat in revistele literare versuri patriotice de 1 Mai, de 23 August, de 1 Decembrie si la zilele de nastere ale Ceausestilor. Era, cum s-ar spune, fraierul de serviciu al redactiilor, care livra la comanda versuri omagiale si circumstantiale, scutindu-i astfel de rusine si de corvoada pe angajatii acestor publicatii. Militianul trecea drept un om de treaba, desi nimeni nu se interesase de felul sau de a fi la slujba. Fiind, ca toti poetii, vanitos, militianul acceptase sa-i fie mentionat gradul, ca sa stie si sefii pe cine aveau in subordine. Neobisnuit in relatia redactiilor cu poetul-militian era faptul ca acesta, nefind de tot dobitoc, era ajutat si incurajat sa publice. Ca si cum clasa scriitoriceasca se simtea datoare cu ceva clasei militienesti, fara sa stie cu ce si nici daca, tiparindu-i plutonierului versurile patriotice, isi platea datoria.


Poetii cu pretentii obisnuiesc sa fie prietenosi cu mediocrii. Pe de o parte, fiindca mediocrii n-au cum sa le devina adversari, pe de alta, fiindca o fapta buna, care nu te costa nimic, iti amelioreaza niste probleme de constiita statute, dar care pot din cand in cand sa fermenteze. Excesul de bunavointa al redactorilor fata de un confrate nu foarte inzestrat mai avea un substrat. Unul istoric. In vremuri nu chiar indepartate, redactiile aveau sarcina de la partid sa descopere si sa publice talente din muncitorime si taranime. In juriile expozitiilor anuale si judetene de pictura si sculptura trebuia sa fie cooptati obligatoriu si reprezentanti ai clasei muncitoare. Ca erau oameni de paie sau smecherii, de care dai in toate epocile in conducerea sindicatelor, nu conta. Ce conta era sa se cheme ca reprezentau interesele artistice ale maselor largi. Poetul-militian, ca si pestele acela cu picioare existand inca pe fundul oceanelor dupa ce dinozaurii au disparut, era un repezentant. Era militian, dar putea la fel de bine sa fi fost pompier sau mecanic de aviatie. Poetii isi aminteau cu oroare de vremurile cand erau siliti sa raneasca pe textele unor "talente din popor", ale unor analfabeti cu origine sociala sanatoasa, insa pentru poetul-militian simteau un pic de duiosie reparatorie. E duiosia nitel perversa a talentatului pentru veleitarul incurabil. Unii mergeau pana acolo cu razbunarea pe trecut ca-i plasau plutonierului cate o metafora foarte rafinata, cu care acesta isi innebunea coloneii. Se uitau coloneii la mutra butucanoasa si rosie a plutonierului, se uitau si la metafora aceea intortocheata si se intrebau: "Ma, nu cumva prostul nostru e totusi destept si noi nu ne dam seama?".


Iar viata si literatura mergeau inainte. Si era normal sa mearga inainte, pentru ca lateral nu era voie si pentru ca fiecare redactie avea cate un astfel de peste preistoric cu picioare, bun de folosit la 1 Mai, la 23 August si la alte zile marete.

---

Despre autor: