Sigur, prima reactie la aflarea stirii ca am fost plagiat pina la o virgula pusa buclucas, intr-un ziar de Cluj, a fost de amuzament.

Mi-am spus, iata-ma-s ispravniceasa, ma rog, autoritate. Si, intr-un fel, plagiatul chiar este o forma suprema de omagiu - celui care te plagiaza ii plac atit de mult cele spuse de tine, ba chiar si modul in care le spui incit se identifica cu tine, se proiecteaza in persoana ta si-si apropriaza bunul tau fara senzatia c-ar fi transgresat legea, nici macar pe cea morala. Altfel, cum ar fi posibil ca plagiatorul sa nu-si dea seama de riscul de a fi demascat cind isi insuseste un text cu circulatie nationala in zeci de mii de exemplare on paper si un tiraj teoretic infinit pe Internet?

La a doua privire insa nu am mai fost la fel de amuzat. Nu din motive personale, ci pentru ca mi-am dat seama ca traim intr-un fel de „cultura a plagiatului". De ce ar fi avut scrupule jurnalistul de la Cluj cind zeci, poate sute, de cariere universitare sint cladite pe plagiate dovedite, de la studii la lucrari de doctorat, cind adresele de la care pot fi cumparate lucrari de licenta sau masterale se bucura de publicitate nu doar pe peretii toaletelor din campusuri, ci si in presa? De ce m-as mira ca un student isi face referatul de seminar cu copy-paste, cind un fost ministru s-a bucurat de promovarea universitara dupa un plagiat dovedit? Se plagiaza carti, se plagiaza poezii, se plagiaza pina si ineptele cintece ale „vedetelor" promovate pe criteriul „sini-funduri" in ciuda absentei cronice de voce. Se plagiaza formule fericite, vorbe de duh, se plagiaza totul in cele din urma, pina si modul in care zimbesti, te imbraci, te tunzi. In aceste conditii, e limpede nu doar ca apare un sentiment de impunitate, dar dispare pina si constiinta elementara ca faci ceva rau plagiind.

In fond, dupa culturile primitive ale darului (M. Mauss) si cele moderne ale schimbului, comunismul ne-a adus cultura furtului. Comunismul a furat totul - de la proprietatea sacra si inviolabila la subconstientul supusilor. Totul fiind al tuturora si al nimanui, ne-am obisnuit si noi sa fim hoti, tratind proprietatea obsteasca precum „hambarul lui Dumnezeu". Azi furtul este completat de plagiat, a ajuns in zonele inalte. Alaturi de transferul ilicit al proprietatii publice, plagiatul este unul dintre semnele ce ne arata ca iesirea noastra din comunism este imperfecta, debila.

Liviu ANTONESEI este scriitor si profesor la Universitatea „Al.I. Cuza" din Iasi