Nascut pe teren american, faimosul si longevivul trio a cintat marti la Ateneu. Membrii ansamblului au acordat un scurt interviu pentru Cotidianul inainte de concert.

Trioul „Beaux Arts" a laudat acusticaAteneului Roman Un batrinel bonom, cu replici ivite din intelepciunea rabinica. Asa pare, la prima vedere, Menahem Pressler, pianist cu master class-uri in toata lumea si fondator al unuia dintre cele mai longevive triouri cu pian, „Beaux Arts". Il intilnesc la Intercontinental, flancat de cei doi colaboratori, violonistul englez Daniel Hope si violoncelistul brazilian Antonio Meneses. Ultimul imi spune ca abia s-au intors de la repetitii si ca sint pe fuga. „Zece minute, e OK?", negociez. „Daa", raspund cei trei, vizibil usurati. „Care este cheia longevitatii trioului nascut acum jumatate de secol?", vine prima intrebare. Un cliseu care primeste un raspuns pe masura. „Mai intii sa ai succes, apoi sa ai o viata lunga, dar mai ales sa nu pierzi dorinta de a cinta", raspunde Pressler, nascut in 1923, intr-o familie de evrei germani. „Putini iubesc arta asa cum o face Menahem. De aceea a supravietuit trioul", completeaza mai junele Hope. Laureat cu Prix Mondial du Disque, trioul a cintat pentru mai multe generatii, fiecare cu gusturile ei. „Acum lumea e mai receptiva la muzica de camera. In trecut, era interesata mai degraba de recitalurile solo sustinute de asa-zisele «staruri». Acum oamenii vor sa asculte si cvartete sau triouri, multe fiind piese mari, nu «bombonele»", spune Pressler. La fel de orgolios este si cind vine vorba despre simfonii, la care „oamenii merg pentru ca vor sa fie vazuti, pe cind in muzica de camera, socializarea nu este asa de importanta, cit este dorinta de a avea o satisfactie interioara ascultind un concert pe cinste".

In citeva ore cei trei artisti urmeaza sa cinte Beethoven, Schubert si Enescu. „Acustica este foarte buna la Ateneu, iar sala arata foarte bine, ceea ce ne inspira. E un sunet plin, in care fiecare instrument se aude distinct", isi arata multumirea Daniel Hope. Violoncelistul brazilian confirma. „Eu am mai cintat acum doi ani in sala asta. Atunci am avut un sentiment foarte bun si un contact pe masura cu publicul", isi aminteste Meneses, care a interpretat in 2005 Sonata pentru violoncel si pian a lui Debussy. „Si pianul e bun, e un Steinway", completeaza Pressler. Cei trei au cintat si in sali de concerte mai putin adecvate pentru genul lor muzical, nascut in saloane. „Uneori, o sala prea mare te poate intimida. Insa, cind ai o acustica buna, poti sa comprimi acea sala", spune Hope.

Instrumentistii din „Beaux-Arts" au, cu totii, si cariere solo de invidiat. Din cele 30 de astfel de albume, Pressler nu poate sa aleaga o inregistrare favorita. „E ca atunci cind faci o poza pentru pasaport, pe care apoi o privesti si spui «Dumnezeule, arat groaznic!». Patru ani mai tirziu, cind faci o poza noua, cea dinainte ti se pare mult mai buna. Ascultam zilele trecute o inregistrare mai veche din Sostakovici si am fost impresionat de cit de bine puteam cinta", se confeseaza auto-zeflemitor Pressler.

Mai tinarul sau coleg, Hope, este deschis catre jazz, dar si catre acordurile lui Ravi Shankar. „Imi place sa ascult si alti muzicieni din lume, cu limbajul lor specific", afirma violonistul englez. Trioul a participat si la un spectacol de text si muzica, dedicat lui Beethoven. De interpretarea textului s-a ocupat actrita Mia Farrow. „Este o persoana fermecatoare. A sarit in ajutorul nostru cind Klaus Maria Brandauer a renuntat la spectacol, din cauza unei pneumonii. In 24 de ore, a invatat scenariul", isi aminteste Daniel Hope.

Printre proiectele individuale ale lui Meneses se numara concertele frecvente in Japonia. „Nu cred ca astazi mai exista diferente de perceptie a muzicii clasice. Interpretii orientali alaturi de care am cintat ii inteleg la fel de bine pe Schubert, Beethoven sau pe Sostakovici", spune brazilianul. „Sint mai sensibili?" - „Nu cred... dar de ce trebuie sa-mi dau eu cu parerea despre poporul japonez? Doar pentru ca se intimpla sa fiu casatorit cu o japoneza?!", se revolta Meneses. „A, era sa uit: Cum gasiti trioul lui Enescu, «Serenade Lointaine»"? „Nu poti sa compari lucrarea asta cu Schubert si nici chiar cu Enescu. E o piesa fermecatoare scrisa la tinerete", spune Pressler. „Insa nu este o piesa atit de matura si de echilibrata precum cele de mai tirziu", completeaza Hope.

De ce Bela Bartok e unul dintre cei mai neintelesi compozitori din istorie aflati pe www.cotidianul.ro/select