Inteleg fascinatia umanitatii pentru epava Titanicului, nedumerirea Occidentului, perpetuata ca un cliseu de intelepciune, la inceputul unui secol plin de entuziasm tehnologic, dar cu toate astea nu pot sa pricep rostul avalansei de documentare care s-a abatut asupra noastra prin intermediul National Geographic si Discovery. O data la citeva zile dai peste imagini luate dintr-un batiscaf cu prova Titanicului mincata de rugina, peste secvente in care se testeaza niturile intr-un laborator al nu stiu carei universitati americane sau peste simulari pe calculator ale impactului cu celebrul aisberg. E cumplit! Stim deja ca totul se trage de la cantitatea mare de zgura din niturile cu care s-a imbinat corpul navei. Stim ca au murit 1.500 de oameni. Stim ca locul de pe fundul Atlanticului a devenit un soi de muzeu subacvatic si ca nu avem voie sa atingem resturile tezaurificate. Stim ca telegrafistul s-a culcat, ca n-a luat in considerare avertismentele emise de vasele din zona. Stim totul! Nu cred ca s-ar fi investit atita munca, imaginatie si bani in intelegerea atit de detaliata a altor tragedii colective. N-am vazut, de exemplu, nici un documentar serios despre genocidul armenilor, despre infometarea in masa a culacilor ucraineni sau despre uciderea crestinilor din Constantinopol de catre fratii lor cruciati. In astfel de cazuri, daca nu ma insel, tehnologia n-a dat nici un rateu. Dar nu e nici PR si nici nu se incumeta cineva sa puna sufletul uman intr-un laborator ca sa-i testeze rezistenta la crima.