Iris sarbatoreste 30 de ani de existenta printr-un megaconcert pe 5 octombrie, la Aeroportul Baneasa, alaturi de invitati unul si unul. Cristi Minculescu ne povesteste despre aniversare, parinti, piese Iris si betii trecute.

Citi ani are salutul „Buna seara, prieteni!"?

27 de ani, de cind sint eu la Iris. Iar formatia are, neoficial, 31.

„Cei ce vor fi" se cheama aniversarea voastra.

E un fel de poem rock, in premiera pentru Iris. Sint 14 piese cu mine si 11 cu invitatii, impartite in doua CD-uri si trecute intercalat, care se vor vinde la box. Am incercat ca sunetul sa fie cit mai modern. E in nota obisnuita Iris. Ma bucur ca a prins foarte bine si „Iris Eternae", un imn pentru public. Ce s-o dam dupa cires, daca nu erau publicul si mass-media, nu existam. Ca piese noi, in concert, vor mai fi „Ingerii goi", „Cintec fara de sfirsit" si „Lacrimi de roua". O sa fie si un turneu, in perioada 29 octombrie-4 noiembrie, la Iasi, Timisoara, Cluj-Napoca, Sibiu, Brasov, Ploiesti. Speram sa mai trecem o data linia de sosire, cu ajutorul publicului.

Cum s-au nascut piesele voastre in astia 30 de ani?

Poate pare bizar, dar niciodata la o bere sau la o votca. Stii cum e la rock, sa indeplinesti visele altora. E o mare bucurie, e onorant, chiar un privilegiu. Dar tot ce s-a compus la noi nu e din experiente personale. Am incercat sa ne punem in locul publicului, sa intuim. Nici macar din povestile prietenilor nu ne-am inspirat. Mi-e foarte clar ca popoarele de ginta latina admira melodia si melodicitatea. De aia la Iris nu mai e un rock foarte smirgheluit, foarte aspru, e un rock mai catifelat, mai ales la refren, pentru ca si mie imi plac piesele carora le retin usor refrenul. Sigur ca mai sint duritati, „Pe ape", „Trenul fara nas", „Somn bizar", dar trebuie sa cinti melodie, sa plece omul cu refrenul in cap.

Sint sentimentali rockerii?

Altfel n-ar putea sa faca muzica rock. Aparenta bate esenta. Toate trupele astea strivitoare de afara, ca Led Zeppelin, care 11 ani la rind, intre 1969-’80, a iesit cea mai buna trupa din lume, pe cit de duri sint la chestiile rapide, au niste balade... Acolo e adevarul, la balade.

Ti se spune Mick Jagger al nostru.

Multumesc foarte mult, dar trebuie sa pastram proportiile. Mai mult decit Minculescu nu am cum sa fiu. Sigur ca imi place Mick, dar e o bariera peste care nu poti sa treci.

Citeam undeva ca te-ai apucat de o carte despre Iris.

Tot primesc propuneri, dar le raspund ca nu are rost, pentru ca nu mi-am terminat activitatea. Si iti garantez eu ca „gata!" va fi cit mai tirziu. Atunci sigur o sa scot amintirile mele cu toate trupele in care am cintat.

Cu bune si rele...

Nu, ca rele nu sint. Eu nu am avut conflicte majore cu nimeni. Nu am dusmani, iar daca am, nu stiu.

N-am facut rau nimanui, niciodata. Nu va fi nimic incitant in carte. Hazliu, da, mai ales asta cu spritul... Sint citeva de zici ca nu-i adevarat.

Povesteste-mi una.

Eram la Baia Mare, in 1987, cu un prieten, Norel Irimus, care juca la FC Baia Mare. Pe vremea aia aveam doua spectacole, la 5 si la 8. Hotelul unde stateam e si acum vizavi de Casa de Cultura a Sindicatelor. Si a venit Norel, cu doi litri de palinca. „Ce mai faci?", „Bine ati venit!". Eram cu Mihai Alexandru, cu Valter Popa si cu Nelu Popovici. Era pe la 10 dimineata. Nemincati si obositi, si „aia" cu colieru’ pe ea... Bai, ne-am facut targa, ma, avioane! Si vine prima cintare. Ii spun lui Norel: „Cintam si ne intoarcem!". Si el era „atins". Noi eram vineti, stacojii. Vorbeam tare, stii. Vorbesti tare, ma, de la tuica! Aia se bea si ea 50-100 de grame pe zi. Urlam! Ca zimbrii, toti. Terminam prima cintare si ne intoarcem.

Ati cintat bine?

Aia-i alta treaba, pe caprarii, cum zice bulgaru’, una-i una, alta-i alta. Bai, si uitam ca mai avem un spectacol. Ca noi toata cintarea stiam ca e Norel in restaurant si ne asteapta. Si da-i, si da-i, si da-i! Si a venit sunetistul: „Ba, incepe spectacolul", „Ce spectacol, ma?". Aveam capatina ca a rechinului-ciocan. Si rau! Mi-era rau, ma durea capul rau. Hai inapoi! Intrarea era pe intuneric, iar eu eram ghidat de o lanterna din lateral sa vad pe unde merg pina la stativ, sa nu cad peste lume. Era un fascicul mic. Dar aia era pentru cind nu beam. Acum, cind eram targa toti, cind am prins stativul ala, intelegi, m-am tinut de el! Am facut trei miscari vioaie, cum fac eu, si s-a intors scena cu mine. Aveam senzatia ca sint in tavan, cu capul in jos! Am dus cintarea. Si ne-am intors. In camera, rau, ma, rau!

A doua zi am zis ca facem pauza de o saptamina. Aveam la Bistrita.

A aparut tot asa, un prieten nevinovat, cu doua sticle. Cind am vazut sticlele, m-am uitat asa, urit... da’ le-am luat!

Se bea ceva...

La Costinesti, cind venea TIR-ul cu votca, ma intreba seful de circiuma: „Cristache, o iei tu sau o bag la vinzare?". Iti dai seama, era inceputul sezonului...

Cum te mentii in forma?

Am un principiu, cu cit ma protejez mai mult, cu atit ma sensibilizez mai mult. Cum mie mi-a placut sa risc tot timpul, imi va placea si in continuare. Nu schimb tigarile. Fumam Carpati, dar cind aveam ciine, innebunea de la miros si a trebuit sa le schimb. Pe astea le fumez de aproape 18 ani. Fumez de la 11 ani. M-a prins bunica-mea la Craiova, cu Marasesti fara filtru. Un pachet de tigari, una dupa alta. Stii cum eram? Ca ala de la Lordi. Eu asa glumesc, daca concurez cu ala il bat, pentru ca eu nu trebuie sa ma machiez! Am gitul obosit cind fumez foarte mult, cind vorbesc foarte mult sau beau rece. Nu ma protejez. Sigur ca am si zile mai proaste si chiar mai rau, dar important e sa nu simta publicul. De la prima piesa stiu cum o sa cint tot concertul. Stii cum imi incalzesc vocea? In concert. Eu nu fac vocalize.

Ai mostenit glasul de la mama ta, care cinta la manastire.

Mama era in cor la Manastirea Bistrita, din judetul Vilcea. Mai mult ca sigur ca de la ea am mostenit. Mie imi pare rau ca ai mei au murit, pentru ca, daca veneau la Rolling Stones, ar fi fost bucuria vietii lor. Tata ar fi avut 80 de ani si mama 76.

Ce-au zis ai tai cind au aflat ca o sa cinti rock?

Cind m-am lasat de facultate a fost iures. Pe vremea aia, asta era suprema satisfactie a parintilor, sa intri la facultate. Mie nu mi-a placut sa fac chestii care incep cu „trebuie sa...". Am intrat la Hidrotehnica, la zi, la ingineri, cu medie mica, dar le-am demonstrat ca pot. Si am beneficiat de un concurs de imprejurari foarte favorabil sa ajung la Iris... Am venit la Iris cind era prajitura gata. Meritul lor e ca patru ani au cintat numai la 50-100 de oameni. Au rezistat, asta a fost cel mai important. Si eu am incercat sa o duc cit mai sus... A fost adunare acasa, cu aproape toate neamurile. Cred ca erau vreo 60 de oameni, ca asa e la olteni, cind e eveniment, pac, sa vedem ce se intimpla. Impresarul de atunci, Mircea Muscaliu, un om extraordinar, a reusit sa intoarca situatia in favoarea mea si a lui.

Le-a explicat calm ca oricum o sa fac asta. Tata a murit pe 20 ianuarie 1981, iar la sfirsitul anului a aparut un clasament in „Saptamina", in care eram pe locul 1 la vocalisti. A inceput mama sa plinga, ca „daca ar fi vazut si taica-tu...". Asta e prima aniversare fara mama.

Oltenii isi iubesc tare nevestele. E si cazul tau. Nu i-a fost teama sotiei tale sa iubeasca un rocker?

Nu, stii de ce? Mie mi-a fost clar din prima, pentru ca am avut flux. Eu am flux imediat cu foarte putina lume. Si ea e imaginea mea in oglinda, intelegi? Imediat mi-am dat seama ca ea e!

Mai multe despre istoria Iris, la www.cotidianul.ro/select