In fiecare an, in a treia duminica a lunii septembrie, localnicii din Baia de Fier, judetul Gorj, intampina toamna prin jocuri si cantece pastorale:e intorsul oilor de la munte. Invitati de peste sapte sate si sapte varfuri de munte vin sa sporeasca o traditie mostenita de generatii si generatii, din vremurile involburate ale inchegarii noastre ca neam, cand pastoritul era principala ocupatie a locuitorilor acestor pamanturi.


Daca ar fi sa acceptam remarca facuta de Cioran, cum ca de-a lungul istoriei nu am fost altceva decat un popor de pastori si ca singura noastra capodopera populara nu a fost alta decat "Miorita", atunci e de inteles de ce marile sarbatori pastorale - plecatul oilor la munte si intorsul oilor de la munte - s-au pastrat de atat amar de vreme. Oamenii de la munte au trait aproape atemporal. Aceasta atemporalitate n-a fost prestabilita, ca in "Jocul de-a vacanta" a lui Milhail Sebastian, ci asumata firesc, ca un altfel de joc stabilit de Natura. Nu au trait sub semnul calendarului, al zilelor si lunilor inscrise in el, ci sub semnul anotimpurilor si al astrelor. Au plecat singuri cu oile primavara pe munte, i-au batut vanturile, i-au murat ploile, i-au parjolit soarele si i-au mistuit dorurile. Despre toate astea au doinit abia auziti de mioare sau au haulit de au rasunat vaile. Adeseori si-au insotit glasul cu tanguirile fluierelor ori al cavalelor. Asa s-au nascut cantecele care azi le lumineaza sarbatorile. Caci nici o plecare si nici o coborare a oilor de la munte nu se face fara a sarbatori momentul prin cantecele si jocurile ce intovarasesc, cu bucurie sau cu tristete, singuratatile de zi si noapte ale ciobanilor plecati sa rataceasca printre piscurile muntilor sau Caile Lactee ale noptilor senine.


SEMNELE CERULUI. La Baia de Fier, pregatirile pentru sarbatoarea de duminica, se facusera cu mai multe zile inainte. Peste sat se intindea ca ceata o liniste aparenta. Zona centrului era marcata cu triunghiuri multicolore de panza (ca fanioanele de la fotbal) legate sus de stalpi de curent. Drumul spre scena unde urma sa se tina spectacolul folcloric era, la randu-i, marcat din loc in loc cu crengute de brad proaspat taiate. Scena, aflata cam la 2 km de centrul satului, era impodobita cu baloane si tapetata tot cu crengi de brad. Mirosea a proaspat, a padure. Aflata pe un damb, domina toata poienita, ce se deschidea la baza defileului. Cand coborai dambul cu scena, peste sosea, se inalta un munte plesuv pe care era vopsit, cum scriu copiii cu creta pe asfalt, numele localitatii: Baia de Fier. Pe la porti, oamenii iesisera la "discutii libere" sau comentau evenimentul de a doua zi. Un batran cu clop negru pe cap urmarea norii. "Tataie, ce zici, ploua?" "Nu ploua, tata, cum sa ploua?! Pai ce, astia sunt nori sa ne strice noua sarbatoarea de maine?" "Daa€™ mata de unde stii? Ce, ai vorbit cu Cel de Sus?" "Nu vorbii ca nu ma asculta El pe mine, ca are alte treburi... Daa€™ cum sa nu stiu, ca sunt cioban de-o viata si stiu mersul norilor si semnele cerului." "Dar sarbatoarea de maine mata de cand stii ca se tine?"Avea peste 70 de ani si, dupa cum arata, daca isi punea mintea, mai putea urca si cobori oile inca ceva ani de acum incolo. Pana una-alta, insa, privirea lui nu mai mana din spate turma, ci parca insotea, calatorind, cocori ce osteneau cu falfait de aripi vazduhurile spre tarile calde.


HORA MARE-N SAT, LA BAIA. A doua zi, duminica, cald si senin. O toamna blanda, cu miros de brad, blagoslovea intorsul oilor de la munte. Oamenii se stransesera ciopor in centrul satului. Erau imbracati in straie bune si susoteau nerabdatori intre ei, parca sa nu deranjeze cumva procesiunea ce va sa fie. Asteptau. Stiau ca grupul de cantareti si de dansatori de la ei din sat, precum si celelalte grupuri invitate "se organizeaza" undeva mai sus, pe o strada unde aceesul era interzis de jandarmi. Pe la pranz "se dadu gura". In chiote si cantece, in sunet de alamuri ori de fluiere saltarete se apropia alaiul. In fata, o duzina de calareti imbracati in costume populare, calari pe cai inzorzonati, constituiau avangarda. In spatele lor, coloane intregi de tineri ori varstnici, imbracati in costume populare specifice zonei din care proveneau, coborau in pas marunt purtand pancarte inscrise cu numele judetelor participante: Dolj, Gorj, Mehedinti, Sibiu, Valcea etc. De remarcat ca toti aveau varste sau pana in 18 ani, sau peste 50 de ani. Nu exista o generatie intermediara, de mijloc. Erau doar cei care predau stafeta si cei care preluau. Primii sositi s-au oprit in mijlocul satului asteptandu-i si pe ceilalti. Satenii au facut cerc in jurul lor. Muzica nu mai contenea. Cand cercul s-a strans, s-a incins o hora ca-n poveste, la inceput pe melodia "Aseara vantul batea...". Au urmat apoi cateva sarbe si localnicii n-au mai rezistat tentatiei, prinzandu-se cu voiosie in rand cu dansatorii. O jumatate de ora asfaltul a fost framantat si batatorit sub pasii apasati a peste 200 de oameni. Se striga si se chiuia ca la marile nunti imparatesti.


DRUMUL COZONACILOR. La un semn, calaretii s-au aliniat pe soseaua ce ducea spre Pestera Muierilor. Au pornit-o la pas, urmati de cetele ce se regrupasera din mers. Drumul era iarasi un cantec si o srigatura. Pe rand, cantaretii se intreceau intre ei, cu pauze scurte, timp in care era randul fluierelor ori alamurilor sa-si spuna cuvantul. La prima... auzire parea o harmalaie, dar nu era deloc asa, caci fiecare isi stia intrarea, semn ca se facusera ceva repetitii inainte. La porti era adunata toata strada. Oameni darnici, oltenii au cinstit, la randu-le, evenimentul. Unii scosesera vin si-l turnau in pahare celor insetati, altii aveau in panere toate fructele toamnei: mere, pere, nuci, prune, struguri etc., altii placinte si prajituri, ba unii copsesera din ajun cuptoare intregi de cozonaci, mistuiti rapid de mainile si gurile participantilor. Ai fi zis ca aici cornul abundentei isi lepadase toate darurile. In doua care alegorice, ce insoteau alaiul, oamenii se cinsteau de zor trecandu-si unul altuia o plosca pantecoasa plina cu tuica de pruna. Dupa vreo 2 km de mers pe jos, in stanga, peste un podet se intra intr-o poienita in panta, la capatul careia era amplasata scena festivalului folcloric. Oamenii demult ajunsi acolo s-au desfacut in doua, ca marea lui Moise, si au facut un cordon prin care alaiul sa ajunga la scena.


TRADITIE SAU BALCI? De pe scena, cu un microfon in mana, primarul din Baia de Fier a facut urarea de bun gasit. Fanfara a deschis balul. Au urmat apoi cantaretii si dansatorii sositi special aici. In jur, atmosfera de balci. Gratare pe care sfaraiau mici, carnati, pui si pastrama, bere la dozator sau la sticla, tiribombe, standuri cu adidasi chinezesti si imbracaminte turceasca, ba chiar si doua uriase tobogane gonflabile alterau intr-un fel miezul traditiei. Nu am vazut nicaieri oi, lana, urda, branza (viezure, manz...). Si atunci ce mai ramane, se pune intebarea? Asa era sarbatoarea acum o suta de ani, sa zicem? Dar lucrurile nu sunt prea grave, daca nu scapam din vedere faptul ca totul se petrece intr-un timp dat diferit, ca arcul de timp inseamna ceva. Acum un secol oamenii care participau la sarbatoare erau, fireste, natural, imbracati in ceea ce noi azi numim costume populare. In fapt, nici nu aveau alte haine, decat astea. Azi, in anul de gratie 2007, hainele oamenilor sunt blugii, adidasii, tricourile, gecile. Tot naturale, tot firesti pentru timpul dat. Jocurile copiilor erau atunci caluseii din lemn, moristile, rotile cu bat. Azi, sunt toboganele. Atunci se vindea branza, cas, urda. Acum se vand acadele, adidasi, tricouri. Ar fi si deplasat sa vina cineva sa vanda opinci la stand. Cine le-ar cumpara? Important este, insa, ca ramane samburele traditiei, chiar daca vremurile se schimba. Oierii, indiferent cum ar fi imbracati, se calauzesc, totusi, dupa aceleasi legi vechi si-si respecta sarbatorile. Gaudeamus igitur... Fara sa acuzam vremurile noi si focul de artificii de la caderea intunericului...