De la celebrul si mult prea devreme mediatizatul "Am invins!" pe care-l lansa Bush de pe un port-avion, mesaj adresat urbis et orbis pentru ca toata lumea sa inteleaga cine este noul stapan in Orientul Apropiat, americanii au ajuns acum sa evoce "forta de stabilizare". Daca cineva a inteles bine semnalul initial dat de americani, prezenta fortei multi-nationale din care facem si noi parte, printre ultimii cavaleri entuziasti ai unei cauze pierdute, trebuia sa fie vorba despre o actiune militara care, odata cu impunerea pacii, sa garanteze constructia rapida a institutiilor democratice si a unei uniuni nationale care sa sutina procesul de reconstructie. Ce s-a intamplat in realitate, ce se intampla zi de zi, este foarte usor de vazut, pentru ca haosul este practic de nestapanit, in ciuda uriasei prezente americane de peste 168.000 de militari, super-echipate si super-tehnologizate.
Apar acum trei intrebari. Ce se va intampla cu atat de fragilul peisaj politic irakian in momentul in care va disparea forta disuasiva, cat este ea, a fortelor americane? A reusit pariul democratic sa formeze institutiile care sa garanteze un management cat de cat corect al situatiei? Sau, asa cum prevad cei mai multi analisti, razboiul civil va izbucni rapid, singura solutie viabila fiind crearea a trei state independente sau, in cel mai bun caz, federalizarea tarii? La nivel intercomunitar, nivelul de ura si intoleranta a atins un nivel extrem de inalt, rezultat atat al traditiei dusmaniilor istorice intre sunniti, siiti si kurzi, dar si pe dorinta tuturor de a fi primii care, la momentul oportun, adica dupa retragerea americanilor, sa poata controla militar zonele in care se afla zacamintele de petrol si instalatiile de rafinare.
Daca, in acest moment, armata americana este antrenata in operatiuni pe doua fronturi, pe de o parte vanatoarea teroristilor si pe de alta tinerea in frau a manifestarilor violente ce opun deja comunitatile irakiene, oare rolul noii forte va fi tocmai de a stabiliza un razboi civil? Va exista oare un mandat de interpunere intre comunitati in momentul in care acestea vor scoate armele?
A doua intrebare este legata de natura mandatului fortei de stabilizare. Foarte greu de crezut ca, dupa o analiza corecta a bilantului expeditiei militare in Irak, Natiunile Unite ar putea fi favorabile adjudecarii unei initiative de a forma o forta internationala de stabilizare cu nucleu majoritar american.
Si aceasta ne conduce la o treia intrebare: cine sunt "potentialii adversari" carora li se adreseaza mesajul "vom ramane forta dominanta in regiune"? Greu de crezut ca ben Laden, Siria, Iranul, teroristii, Al-Queda, tarile de pe "axa raului" ar fi dusmani potentiali. Dimpotriva, ei sunt dusmanii reali impotriva carora se poarta un razboi mondial. Asa ca au mai ramas de avertizat europenii, teoretic doritori sa apara pe scena Orientului Mijlociu si, mult mai credibil, rusii cu noua lor filosofie de expansiune. Fara indoiala, este un avertisment. Ramane de vazut daca mai are cum sa fie si credibil.