Argumentele Washingtonului
Departamentul de Stat al SUA considera ca Iranul este principalul sponsor al terorismului international, aprecierea expertilor americani fiind bazata pe urmatoarele argumente:
- terorismul este parte integranta a strategiei iraniene de securitate, pusa in practica de Ministerul Informatiilor si Securitatii si de Corpul Gardienilor Revolutiei Islamice (CGRI). Ca urmare, Departamentul de Stat al SUA intentioneaza sa includa CGRI pe lista organizatiilor teroriste. Decizia americana urmareste, in realitate, sa diminueze influenta celor aproape 125.000 de membri CGRI, prin monitorizarea operatiunilor comerciale si financiar-bancare ale liderilor acestora;
- o serie de grupari teroriste beneficiaza de sprijinul logistic, uman si financiar al Teheranului. Simpatia iraniana se focalizeaza pe Hezbollah, miscare siita care actioneaza in Liban, Jihadul islamic palestinian si Miscarea Hamas. In ceea ce priveste ultima grupare palestiniana, castigatoare a alegerilor din ianuarie 2006, sprijinul Teheranului este vital, dupa ce SUA, dar si alte state occidentale, au suspendat ajutoarele financiare acordate guvernului palestinian.
Presedintele iranian Mahmud Ahmadinejad nu-si ascunde simpatia fata de asemenea grupari. Astfel, cu prilejul vizitei din acest an la Damasc, seful statului iranian s-a intalnit si cu liderii gruparilor extremiste palestiniene din Siria: Abdallah Ramadan Chalah (Jihadul islamic), si Khaled Mechaal (Hamas). Mai prudent, presedintele Siriei nu a luat parte la intrevedere;
- implicarea din Irak. Prin actiunile sale, elemente si grupari iraniene actioneaza pentru destabilizarea situatiei si asa tulburi din Irak. Astfel, insurgentii siiti primesc sprijin material si financiar nedisimulat din partea Teheranului, iar militanti ai Corpului Gardienilor Revoulutiei Islamice participa la instruirea mujahedinilor siiti irakieni. Mai mult, sunt indicii ca, in unele cartiere din Bagdad, Iranul acorda sprijin chiar si gruparilor sunnite, cunoscute pentru adversitatea lor traditionala fata de Teheran.
Presupusele legaturi ale Teheranului cu Al-Queda
Un alt mare cap de acuzare lansat de Administratia Bush - dar insuficient probat - vizeaza legaturile dintre regimul de la Teheran si organizatia terorista Al-Queda. Desi Raportul Comisiei de ancheta asupra atentatelor de la 11 septembrie 2001 face unele referiri in acest sens, nu exista dovezi concludente care sa confirme o asemenea ipoteza. Teheranul o neaga vehement, invocand faptul ca, dupa caderea regimului taliban, o serie de membri ai organizatiei Al-Queda care s-au refugiat in Iran au fost arestati si predati autoritatilor din Arabia Saudita si Pakistan.
Ulterior, tot in Iran, a fost arestat Saif al-Adel, seful securitatii lui Osama bin Laden, impreuna cu Saad, unul dintre fiii liderului Al-Queda. Doriti de CIA pentru a fi interogati, Teheranul a cerut, in schimb, predarea a peste 4000 de membri ai organizatiei mujahedine Khalq, capturati de americani in Irak. Schimbul a fost refuzat de americani, estimandu-se ca mujahedinii iranieni ar putea fi utili in actiunile vizand subminarea regimului de la Teheran.
La randul lor, autoritatile iraniene spera ca Saif al-Adel si fiul lui Osama bin Laden vor constitui o moneda de schimb valoroasa in negocierile cu americanii pe tema dosarului nuclear.
Informatii atribuite unor prestigioase servicii de informatii occidentale acrediteaza ideea ca Iranul pregateste inalti agenti ai Al-Queda pentru a putea prelua controlul organizatiei dupa disparitia lui Osama bin Laden, care sufera de afectiuni renale sau, dupa altii, de tiroida. Unul dintre acestia ar fi chiar Saif al-Adel, pe care liderii iranieni ar vrea sa-l impuna, deocamdata, numarul 3 in Al-Queda.
Recentul mesaj video al liderului Al-Queda ne arata insa un personaj sanatos, cel putin fizic, intinerit dupa ce si-a vopsit barba, si care nu da semne ca ar vrea sa predea conducerea organizatiei.
Chiar daca sprijinul direct al statului iranian este de discutat, nimeni nu pune la indoiala legaturile unor elemente si grupari extremiste de inspiratie iraniana cu Al-Queda. Pentru combaterea dusmanului comun, siitii si sunnitii au dezlegare sa coopereze.
Problema nucleara
Principala preocupare pentru Casa Alba o constituie, insa, dezvoltarea programului nuclear iranian, accentuata dupa iunie 2005, cand partizanii liniei dure in raporturile cu Washingtonul au preluat puterea la Teheran, pe fondul valului de simpatie interna fata de noul presedinte, Mahmud Ahmadinejad. De altfel, informatii vehiculate in unele medii de specialitate sustin ca actualul sef al statului iranian ar fi participat la anchetarea unora dintre diplomatii Ambasadei americane la Teheran in timpul crizei ostaticilor de la inceputul anilor '80.
In aprilie 2007, presedintele Mahmud Ahmadinejad a anuntat ca Iranul a trecut la faza industriala a imbogatirii uraniului, expertii americani estimand ca Iranul, care dispune de cel mai important arsenal de rachete balistice din Orientul Mijlociu, ar putea produce arme nucleare pana in anul 2015.
La randul lor, autoritatile de la Teheran acuza Washingtonul de "dublu standard" in problema neproliferarii nucleare si dau exemplu semnarea Tratatului nuclear cu India, stat care nu este membru al Tratatului de Neproliferare Nucleara si care, in 1998, a efectuat propriile teste in materie. Este invocat si faptul ca tratatul nu interzice dezvoltarea de programe nucleare, in scopuri pasnice, sub controlul Agentiei Internationale pentru Energie Atomica, asa cum procedeaza, de exemplu, Japonia, Germania, Olanda, Brazilia si alte state.
Federatia Rusa a jucat un rol major in stimularea ambitiilor nucleare ale Iranului, participand la construirea reactorului nuclear de la Busher, ca si China sau India, de altfel, care au acordat asistenta Teheranului pentru crearea de facilitati necesare imbogatirii uraniului.
Provocari si propaganda
Regimul Iranian continua sa irite comunitatea internationala cu declaratii iresponsabile, afirmatii propagandistice destinate mai mult consumului intern, sau organizarea de provocari, carora sa le gaseasca ulterior solutii diplomatice, menite sa ateste, chipurile, disponibilitatea Teheranului pentru dialog si compromisuri.
Cele mai recente provocari le-am remarcat la adresa Marii Britanii (cazul marinarilor britanici capturati si apoi eliberati de autoritatile iraniene, la "interventia personala" a presedintelui Ahmadinejad) si a Romaniei (atacarea echipajului platformei maritime "Orizont", la 22 august 2006, in apropierea insulei Kish).
In ceea ce priveste propaganda, sau incitarea populatiei, exemplele sunt nenumarate:
- "...marile puteri au insultat si au adus acuze grave poporului iranian, desi stiau ca acestea sunt total false..." In realitate, in nici o declaratie a comunitatii internationale, indiferent din ce parte a venit, nu s-au facut astfel de referiri la poporul iranian, toate criticile fiind focalizate pe atitudinea iresponsabila a presedintelui Ahmadinejad;
- " ...politica dezastruoasa a SUA va crea curand un vid in Orientul Mijlociu, iar Iranul si Arabia Saudita vor umple rapid acest vid..." Este evident ca, incercand sa evite izolarea internationala, Teheranul isi cauta potentiali aliati. Alaturarea Arabiei Saudite la "umplerea vidului" din regiune urmareste un dublu scop: sensiblizarea orgoliilor de putere regionala ale Riadului si inducerea unui sentiment de nesiguranta in relatiile americano-saudite;
- "...Teheranul poseda o bomba inteligenta de 900 kg, botezata Kassed (Mesagerul), care poate fi lansata din avioanele americane F-4 si F-5, mostenite din perioada sahului Mohammad Reza Pahlavi Ariamer..." In realitate, aceste avioane sunt exponate de muzeu, depasite moral si uzate fizic, in lipsa pieselor de schimb. In mod frecvent, mass-media iraniene anunta ca expertii autohtoni au pus la punct noi tehnologii militare performante, pentru a ridica astfel moralul unei armate slab inzestrate. Cu toate acestea, potentialul militar si puterea de sacrificiu a soldatilor iranieni nu trebuie subestimate;
"...Iranul dispune de peste 3000 centrifuge in functiune si de o noua serie de 164 centrifuge instalate in fiecare saptamana..." Afirmatiile presedintelui Mahmud Ahmadinejad contrazic afirmatiile inspectorilor Agentiei Internationale pentru Energie Atomica, facute intr-un raport din 19 august a.c.: 1968 centrifuge operationale si alte 656 in diverse stadii de instalare sau in perioada de testare.
O problema, trei solutii posibile
Provocarile Teheranului au generat iritarea Washingtonului si a presedintelui George W. Bush, care afirma ca, daca solutia diplomatica va esua, toate optiunile raman deschise. Casa Alba incearca sa-si convinga aliatii europeni ca regimul presedintelui Ahmadinejad nu ia in calcul nici o solutie diplomatica ce i-ar putea fi avansata de comunitatea internationala.
Analisti politici americani, dar si vest-europeni, avanseaza trei scenarii de evolutie pentru solutionarea dosarului nuclear iranian:
a). Optiunea militara
Ingrijorarile generate de avansarea programului nuclear iranian si lipsa unor progrese incurajatoare in dialogul Teheranului cu U-3 lasa camp deschis variantei armate a temperarii ambitiilor nucleare ale Iranului. Angajamentul militar al SUA in Irak si Afganistan, ostilitatea accentuata a democratilor si a opiniei publice americane fata de politica externa a presedintelui Bush jr., dar si opzitia Rusiei si a Chinei constituie argumente ce ne permit sa estimam ca o interventie terestra in Iran pentru rasturnarea regimului Ahmadinejad pare irealista si, de aceea, putin probabila.
Daca o interventie gen Irak nu reuneste politicienii si, cu atat mai putin, militarii de pe coastele Oceanului Atlantic, posibilitatea unor lovituri "chirurgicale" asupra instalatiilor nucleare ale Iranului este tot mai frecvent vehiculata in medii politico-diplomatice din Orientul Mijlociu, nuantarile referindu-se doar la autorul atacurilor: SUA sau Israel.
De altfel, stiri publicate recent de un cotidian britanic arata ca SUA ar putea sa distruga, in doar trei zile, 1200 de tinte strategice de pe teritoriul iranian, ceea ce ar produce haos si ar anihila complet capacitatea de aparare si riposta a Teheranului.
Repetarea actiunii de la 7 iunie 1981, cand avioane israeliene au bombardat instalatiile nucleare irakiene de la Osirak, este periculoasa, deoarece instalatiile de imbogatire a uraniului de la Natanz sunt deja functionale. Reactorul de la Tuwaitha a fost distrus inainte de a fi fost incarcat cu combustibil nuclear, astfel ca s-au evitat asa-zisele efecte colaterale, generate de contaminarea radioactiva.
Asemenea optiuni, ale caror sanse de reusita sunt dificil de estimat, ar conduce la consolidarea actualei conduceri conservatoare de la Teheran, acentuarea sentimentelor antiamericane din Orientul Mijlociu, aflate deja la limita de disconfort a Washingtonului si accelerarea programului nuclear al Iranului. Presedintele Ahmadinejad si linia dura a conducerii de la Teheran vor putea sustine ca au avut dreptate cand afirmau ca numai arma nucleara poate tempera ambitiile expansioniste ale SUA, raliind astfel opinia publica iraniana la ideile unui regim totalitar si nepopular.
Recurgerea la o astfel de solutie ar putea fi favorizata de atitudinea belicoasa a presedintelui Mahmud Ahmadinejad, de tonul folosit in referirile la SUA si Israel, de unele gesturi extreme ale Teheranului (retragerea din TNP, recurgerea la testarea unor arme de distrugere in masa etc.) sau de continuarea actiunilor provocatoare, de sfidare a comunitatii si reglementarilor internationale.
Declaratiile dure si iresponsabile ale sefului statului iranian confirma ipotezele conform carora Mahmud Ahmadinejad incearca sa-l imite pe Osama bin Laden, marele sau concurent la rolul de lider al luptei impotriva "jandarmului mondial" si a "sionismului international", principalii "dusmani" ai Islamului.
Mentinerea in actualitate a optiunii militare, indiferent de varianta, ar putea fi motivata de lipsa unei retorici agresive, similare celei ce a precedat invadarea Irakului, pentru a oferi strategilor avantajul elementului surpriza al atacului. In aceeasi logica s-ar inscrie si diminuarea tonului amenintator la adresa Teheranului, sesizabil dupa inlocuirea lui Donald Rumsfeld cu Robert Gates la conducerea Departamentului Apararii, sau incercarile Departamentului de Stat de a atrage Iranul in consultari privind stabilizarea situatiei de securitate din Irak.
Experti politico-militari rusi sustin ca orice conflict militar care ar implica Iranul ar conduce la destabilizarea situatiei in Transcaucazia si, ulterior, in Caucazul de Nord, unde se vor refugia milioane de iranieni. Pentru Rusia, stabilitatea Iranului are si o serie de conotatii strategice. Cele in plan global tin de contrabalansarea influentei americane in Orientul Mijlociu, accentuata dupa destramarea Uniunii Sovietice. In plan regional, exceptand interesele de natura economica, Moscova are nevoie de Teheran in cel putin doua directii majore: pentru a preveni izolarea Armeniei si a diminua influenta zonala a Turciei.
b). Angajarea de consultari bilaterale
In pofida unor incercari timide ale Departamentului de Stat, initiate la sfaturile fostului secretar de stat Henry Kissinger si axate pe problematica irakiana, dialogul Washington-Teheran pare sortit esecului. Iranul nu cedeaza in privinta dezvoltarii programului nuclear, profita de lipsa de unitate transatlantica si conteaza, inca, pe sprijinul Moscovei si al Beijingului.
Desi pare putin probabila, o solutie diplomatica nu trebuie exclusa a priori din calcul. Reusita acesteia va depinde insa de identificarea unui pachet de propuneri cat mai atractive, care sa fie greu de refuzat de partea iraniana (garantii de securitate, primirea in Organizatia Mondiala a Comertului etc.).
De altfel, se pare ca Teheranul are propriul sau plan: constient de opozitia ferma a comunitatii internationale fata de dezvoltarea programului nuclear iranian, incearca sa obtina cat mai multe avantaje, in eventualitatea ca va fi obligat sa cedeze presiunilor crescande ale SUA si UE. Esentiala este identificarea liniei rosii pe care Iranul nu trebuie sa o depaseasca, pentru a ajunge la o solutie negociata. Repetarea scenariului irakian ar fi un dezastru pentru toti cei implicati si ar compromite definitiv ideea americana a Marelui Orient Mijlociu stabil si prosper.
c). Sanctiuni externe si presiuni interne
Izolarea internationala a Iranului si incercarea de a provoca, din interior, caderea regimului Ahmadinejad sau, in opinia expertilor de la Pentagon, schimbarea puterii de la Teheran prin mijloace acceptabile.
Scenariul, exersat de CIA in diverse tari de pe mapamond, pare simplu: inasprirea sanctiunilor economice, care sa conduca la scaderea nivelului de trai al populatiei si stimularea declansarii unor miscari sociale de amploare, menite sa ameninte stabilitatea regimului si, in final, sa provoace caderea acestuia.
Pentru atingerea unui asemenea obiectiv este, insa, nevoie de sprijinul opozitiei interne, care este destul de firava si lipsita de credibilitate. In asemenea conditii, Pentagonul are in vedere sa infiltreze in Iran membri ai gruparii rebele antifundamentaliste Mujahedin-e-Khalq. Baza acestora s-a aflat in Irak, fiind intre timp preluata de serviciile secrete americane, care promit scoaterea Miscarii de pe lista organizatiilor teroriste a Departamentului de Stat.
Simpla izolare/incercuire a Iranului nu va produce efectele scontate de SUA. Dimpotriva, credem ca strategia de a implica treptat Iranul in procesele zonale este unica sansa pentru avansarea procesului de pace din Orientul Mijlociu si stabilizarea Irakului.
Dintre cele trei variante, niciuna nu este lipsita de riscuri importante, sanse mai mari de reusita avand, poate, combinarea scenariilor b) cu c), adica cresterea presiunilor economice, cu lasarea unor portite deschise dialogului.
Teheranul se pregateste pentru represalii
Experti ai unor servicii de informatii din zona Golfului Persic sustin ca popularitatea presedintelui Mahmud Ahmadinejad este in scadere continua si ca ar fi fost deja organizate doua atentate la viata sefului statului, esuate. Populatia si, indeosebi, minoritatile din sudul tarii il acuza pe Ahmadinejad de inrautatirea conditiilor de trai si de instaurarea unui regim politienesc, de teroare, controlat de Corpul Gardienilor Revolutiei Islamice si cadrele Ministerului Informatiilor si Securitatii, singurele institutii ramase fidele puterii. Nemultumiri serioase exista si in randul armatei, indeosebi ca urmare a numirii in posturile-cheie a unor persoane provenite din CGRI.
Teama de organizarea unui complot/lovituri de stat se face resimtita din plin la Teheran, masurile de securitate extrem de dure fiind dublate de "rotatia cadrelor" cu functii de decizie din structurile de forta. Cel mai recent exemplu il constituie inlocuirea generalului Yahya Rahim Safavi, aflat din 1992 la conducerea CGRI, cu generalul Mohammed Ali Jaafari.
Desi nu recunoaste oficial, Teheranul nu exclude in totalitate posibilitatea unei operatiuni militare impotriva Iranului si, intr-o asemenea eventualitate, afirma ca are pregatite masuri de raspuns adecvat, axate pe cateva coordonate majore:
- atacarea Israelului, principala tinta. Pentru pregatirea strategiei de raspuns militar, serviciile secrete iraniene au initiat contacte confidentiale cu personae influente din Pakistan, o abordare oficiala nefiind posibila avand in vedere pozitia fragila a presedintelui Pervez Musharraf, obligat sa penduleze intre presiunile americane si optiunile unui segment important al populatiei pakistaneze. Seful statului este acuzat atat de Casa Alba, pentru ineficienta masurilor antiteroriste de la granita cu Afganistanul, unde se presupune ca talibanii l-ar adaposti pe Osama ben Laden, cat si de liderii Al-Queda pentru tradarea cauzei musulmane si aservirea tarii intereselor sioniste si americane.
In cadrul discutiilor confidentiale, interlocutorii pakistanezi au lansat ideea ca India ar colaborara cu Israelul pentru planificarea atacurilor asupra facilitatilor nucleare iraniene. Scopul acestei perdele de fum este usor de descifrat, daca luam in calcul raporturile indo-pakistaneze si istoria cooperarii iraniano-indiene in domeniul nuclear: prevenirea unei apropieri a Teheranului de New Delhi si provocarea de suspiciuni in randul partii indiene cu privire la politica duplicitara a presedintelui Ahmadinejad;
- blocarea stramtorii Ormuz. Ideea este vehiculata de majoritatea analistilor politici si de experti militari si a dobandit o doza sporita de credibilitate dupa mediatizarea unui raport atribuit Centrului de Studii Strategice al Marinei iraniene, care prezinta in detaliu masurile de raspuns ale Iranului in eventualitaea unui atac militar extern si despre care presa romanesca a scris la timpul respectiv.
Chiar daca documentul pare autentic, iar diversi experti confirma acest lucru, nu putem sa nu ne intrebam daca nu cumva asistam la un joc operativ lansat de Ministerul Informatiilor si Securitatii, printr-o scurgere controlata a unor informatii sensibile, menite sa descurajeze, sau macar sa amane un atac armat asupra Iranului;
- mobilizarea comunitatii siite din Irak si a Miscarii Hezbollah din Liban pentru a lovi tinte americane si israeliene din Orientul Mijlociu. Siria si Iranul continua sa aprovizioneze cu armament gruparea Hezbollah, care are capabilitatile necesare lovirii Israelului cu rachete cu raza medie de actiune;
- sensibilizarea altor grupari teroriste dependente de sprijinul financiar iranian de a organiza atentate impotriva intereselor SUA si ale aliatilor acestora in diferite zone de pe mapamond;
- invadarea pietei americane cu dolari falsificati pe scara industriala, in locatii speciale, aflate sub controlul CGRI.
Rusia, China si India, care au acordat asistenta lansarii programului nuclear iranian, se afla intr-o situatie delicata, avand de ales intre a sustine presiunile Occidentului la adresa Teheranului, degradandu-si relatiile cu lumea musulmana, sau sa-si strice raporturile cu Vestul si sa bolcheze demersurile internationale de atentionare a Iranului. Armonizarea pozitiilor pro-iraniene ale celor trei tari ar confirma, totodata, prezicerile fostului premier rus Evgheni Primakov despre posibilul triunghi strategic Moscova-Beijing-New Delhi.
Cel mai probabil, Rusia si China vor adopta, in final, pozitii pragmatice, vor cauta sa obtina cat mai multe avantaje, indeosebi economice, si nu-si vor raci relatiile cu SUA de dragul Iranului. Pentru Moscova, cel putin, un al doilea moment critic in raporturile cu Washingtonul (dupa cel generat de disputele pe tema armamentelor neconventionale) ar incheia era Putin-Bush jr. intr-o nota pesimista, ce trimite la revenirea practicilor razboiului rece.