Raman o clipa in fata statuii lui Nichita Stanescu, reusita artistic. Un cap de adolescent melancolizat, aplecat putin intr-o parte. Este, mi se pare, simbolul poetului eminescian din "O calarire in zori"... in dreapta lui se afla bustul poetului Lucian Blaga, putin cam sumbru, dupa gustul meu. Nu-mi pare o reusita plastica. Este, totusi, simbolul Blaga si vizitatorii depun de ziua limbii romane o floare langa soclul lui. In stanga este un soclu liber. Aici ar fi trebuit sa fie fixat Liviu Rebreanu, opera Militei Patrascu. Se opun insa autoritatile comuniste in frunte cu Ministrul Culturii. Acesta ar fi declarat ca nu accepta o copie a operei citate, vrea, ceara ma-sii, ca Stanica Ratiu, o creatie originala. Pretexte slabe, argumente, scuzati de vorba neacademica, cusute cu ata alba. In realitate, Dl. ministru nu-l vrea pe autorul lui "Ion" si al "Rascoalei" in Aleea Clasicilor si, cand noul primar al Chisinaului, Dorin Chirtoaca, un tanar roman cu vederi europene, a vrut sa instaleze bustul prozatorului, ministrul l-a amenintat cu procuratura. Tot el, luand cuvantul la Biblioteca Nationala de ziua limbii romane, a zis: "Va felicit de sarbatoarea limbii noastre..." Noroc ca multimea de fata nu l-a lasat sa termine propozitia si l-a corectat pe loc: "limba noastra cea romana". Intimidat, ministrul a fost nevoit sa ingane: "da, limba noastra cea romana". Politichie, inertie, atitudine stupid anti-romaneasca si anti-europeana si, de imi este ingaduit sa zic, o prosteasca sfidare a adevarului.
Limba "moldoveneasca" a Dlui ministru este un dialect al limbii romane, bunul nostru comun, aici si in alte regiuni locuite de romani. A nu recunoaste acest lucru mi se pare, repet, o absurditate, o grosolana mistificare. Discut aceasta tema la un post de televiziune (EuroTV, de nu ma insel) impreuna cu Dl. Lucinschi, fostul presedinte al Republicii Moldova, si Dl. Cubriakov, deputat. Toti suntem de acord ca limba in care comunicam, chiar in aceasta emisiune, si pe care o vorbim acasa la noi, este aceeasi, cu mici diferente de accent. Mai diplomat. Dl. Lucinschi zice ca nu conteaza cum o numim, important ca ea exista si ca noi ne intelegem prin intermediul ei. imi permit sa-i atrag, totusi, atentia ca, dincolo de orice politica, impartire administrativa, limba-i limba si ea este primul semn al identitatii noastre nationale. Accepta, este un om inteligent, nu-si permite sa nege evidenta.
Dar sa ma intorc pe Aleea Clasicilor. Ploua in continuare, ploua marunt, si in centrul parcului, nu departe de statuia lui Puskin, o multime de oameni din toate generatiile asculta discursurile oratorilor adapostiti intr-un chiosc. Oratorii vorbesc despre sarbatoarea limbii romane, despre vocatia europeana, despre bunurile noastre spirituale comune. De oriunde ar porni, oratorul ajunge invariabil, observ, la Stefan cel Mare si la Eminescu. Doua mituri fundamentale pentru acesti oameni incercati de suferinta. Cel care conduce aceasta ceremonie este criticul Mihai Cimpoi. Inalt, cu un trup bogat de plaies, deschis parca din naratiunile istorice ale lui Sadoveanu, cu capul putin aplecat si cu chipul ingandurat, presedintele Uniunii Scriitorilor, om de cuvant si de talent, imi pare a fi, in acest spatiu insangerat de istorie si bantuit inca de fantomele trecutului, un stalp al romanitatii. Cand ia cuvantul (des pentru ca in Basarabia se vorbeste, ca si la Bucuresti, mult), vorbeste bine, vorbeste cu rost, avand totdeauna pregatita o pilda, o vorba de duh. Implineste zilele acestea 65 de ani si ma grabesc sa-l firitisesc urandu-i, cum imi place sa urez totdeauna prietenilor, sa traiasca mult, in demnitate si bucurie.