In urma cu treizeci de ani, inginerul Deleanu a fost trimis in delegatie la Haga s-o faca pe spionul. Fabrica Aversa, unde lucra el, ii asigura hotelul si masa, iar Deleanu trebuia sa fure, in luna in care avea sa se perfectioneze in fabrica partenerului olandez, licentele pieselor produse de acesta. Dandu-si seama cu ce se ocupa inginerul Deleanu, olandezul i-a pus in brate licentele si l-a trimis la plimbare. Omul nu era nici din cale afara de generos, nici tampit. I-a dat lui Deleanu un geamantan de hartii, dar nu si reteta unor materiale, fara de care proiectele nu faceau doi bani.


O luna intreaga, inginerul a hoinarit prin Olanda, simtindu-se liber ca pasarea cerului. Ar fi putut sa ramana, dar avea sotie si copii si nici pe maica-sa n-o putea lasa fara niciun ajutor. Au trecut anii, inginerul a proiectat pompe, pana ce s-a pensionat, dorul de Olanda ar fi trebuit sa i se potoleasca, mai ales ca a facut si o excursie la Amsterdam. Dar lui ii era dor de Olanda aceea, in care ar fi trebuit sa ceara azil si apoi sa lupte sa-si aduca familia. A inceput sa viseze, noapte de noapte, ca e in delegatie la Haga, ca se apropie ziua intoarcerii in tara si ca nu mai pleaca. In vis, locuia la gazda, nu la hotel, in vis trecusera mai multi ani, de cand ar fi fost sa ia avionul spre Bucuresti, insa ori nu reusea sa-si faca geamantanul, ori pierdea avionul si noaptea urmatoare lua visul de la capat. Ziua se gandea la ce insemnau visele, care se repetau de parca ar fi fost un film, iar noaptea le lua de la inceput cu sentimentul ca e din nou liber ca pasarea cerului, in camaruta lui din vis, de pe strada lui din vis de la Haga. Orasul din vis era cu totul altul decat Haga prin care se plimba ca un hipnotizat odinioara, stiind ca, oricat ar fi colindat, ce era mai important de vazut si de trait nu-i era dat nici sa vada, nici sa traiasca si ca-i scapa esentialul. Domnul Deleanu n-a pomenit niciodata de visele lui fiindca intelesul lor nu putea fi decat unul singur. Domnul Deleanu visa de fapt ca are saizeci si cinci de ani si nici un chef sa se mai intoarca la ai lui. In vise, in camaruta aceea din Haga, domnul acela care hotara cu o inima de invins sa se intoarca totusi la Bucuresti si apoi, dupa ce pierdea avionul, isi spunea "sa mai stau inca pana vineri" sau "sa mai stau macar o saptamana", nu era tanarul inginer Deleanu, ci pensionarul fara nici un rost pe lume.


In vis, domnul Deleanu fugea de viata pe care o dusese. S-a intamplat, intr-o noapte, si apoi de cateva ori si-n alte nopti, sa ajunga in vis la avion iar personalul sa-i spuna mustrator: Dar dumneavoastra aveti bilet pe ruta Haga-Bucuresti, iar noi suntem aici in alta tara, pe alt continent, ne gasim in Valparaiso". Visa ca strada aceea a lui unde nu-l cunostea nimeni, si camaruta aceea a lui, in care se simtea atat de bine singur, e tot mai departe de Bucuresti. Si cateodata atat de departe, ca si sa fi vrut cu adevarat sa se intoarca acasa, nu mai putea. Fiindca orasul nu avea tren, nu avea aeroport si din el nu pleca nimeni niciodata.