Criza acestei culturi fondatoare s-a rasfrint asupra sportului care a stiut cel mai bine sa o perpetueze printre legende memorabile.

Pe durata celor 43 de zile cind Franta gazduieste Cupa Mondiala de rugby, planeta devine ovala. Marile stadioane din Paris, Toulouse sau Marsilia etaleaza gazoane impecabile si uriase instalatii de nocturna, autoritatile propun o multime de evenimente colaterale, iar mobilizarea mediatica este deja frenetica. Se stie ca mitologia sportului omagiat acum in Hexagon exalta valori practicate odinioara, in epoci mai putin triviale. Da, rugby-ul ramine un joc de echipa si solidaritate. Da, el genereaza industrie publicitara, mai ales in mijlocul popoarelor unde si-a format o traditie. Dar cine ii rosteste numele se gindeste mai degraba la stravechile colegii englezesti, daca nu chiar la confreriile din Evul Mediu, din rigoarea carora se va fi nascut notiunea de „fair play" sau onoarea barbatiei care daruieste totul, pina la sacrificiu. Criza acestei culturi fondatoare s-a rasfrint asupra sportului care a stiut cel mai bine sa o perpetueze printre legende memorabile. In vreme ce fotbalul, uzurpator plebeu, afiseaza tinicheaua corupta a unei incoronari de carnaval, rugby-ul imbatrineste distins, precum un lord retras la conac. Intre muzeificare si renastere, aceasta nobila disciplina cu reguli codificate la mijlocul veacului XIX a pus pe harta sa mondiala nou-veniti, printre care Japonia sau Argentina, fara ca „veteranii" sa dea semne fatale de oboseala. Clubul se restringe insa la circa 20 de state, printre care si Romania, care cauta sa revina in elita domeniului, dupa ce reusise sa-i apartina de doua ori, in anii ’60 si ’80. Ca dovada a naturii sale conservatoare legate de o anumita „mostenire", numarul jucatorilor de club e adesea invers proportional cu scara demografica a fiecarei tari, cum e cazul SUA, unde functioneaza numai 63.254 de profesionisti, spre deosebire de minuscula Samoa, unde aproape 10% din populatie tinteste competent „buturile"...

Promisiunea titlului suprem din 2007 rimeaza cu gabaritul echipei galice, baza redutabila a unei noi generatii de rugbymeni, insa nici restul competitorilor clasici, din circuitul celor 6 Natiuni, nu par sa fie prea timorati. Fireste ca surprizele nu sint deloc excluse, mai ales dupa figura mai putin glorioasa facuta, in anii din urma, de Cincisprezecele englez, ca sa nu mai pomenim despre dezastrul inregistrat de All Blacks in semifinala cu Franta, din 1999. Ai nostri au de jucat primul meci la Marsilia, contra Italiei, iar la ora cind scriu nu cunosc rezultatul. Sper insa ca pilierul roman Petru Balan (pe care o publicatie franceza il boteza, fara abuz de imaginatie, „ursul carpatin") va dedica victoriei tot ce are mai bun, alaturi de coechipierii sai. Experienta acumulata la Grenoble si Biarritz Olympique, alaturi de participarea sa la alte doua competitii mondiale, reprezinta un atu psihologic important. La 31 de ani, suceveanul se pregateste sa paraseasca rugby-ul profesionist. O va face insotit de recunostinta multora dintre noi pentru ce ne-a invatat pe teren. Si in afara lui.