Autorul lui „4, 3, 2" vrea sa convinga publicul romanesc sa prizeze film de aceeasi nationalitate.

Cind, la „Anonimul", Cristian Mungiu vorbea despre caravana „4 luni, 3 saptamini si 2 zile", s-a auzit o incrincenare rara. A afirmat, de altfel, ca vrea sa vada, o data pentru totdeauna, daca publicul roman nu merge la film pentru ca nu are unde sau pentru ca nu vrea.

La putin timp dupa acea discutie cu publicul recunostea, intr-un interviu, ca nu s-ar da la o parte sa lucreze si in strainatate, in contextul in care pina de curind refuzase o astfel de optiune. Nu stiu daca atitudinea „acum ori niciodata" e aceea corecta, dar e imposibil sa nu empatizezi cu cruciada lui, chiar daca primul ei teren de desfasurare mi se pare inadecvat: multiplexul. Anuarul CNC a demonstrat ca, in contextul in care mersul la cinema e din ce in ce mai putin popular, creste masura in care publicul roman frecventeaza filmele de aceeasi nationalitate. Vilva pe care a stirnit-o filmul e insa cu doua taisuri: pe de o parte, curiozitatea potentialilor spectatori e antamata, pe de alta, referintele la Ceasca ii sperie, chit ca regizorul, secundat de intreaga sa echipa, a tot combatut ideea „inca un film despre comunism" sau „iar recuperam trecutul?". Tert ar fi faptul ca, la cum s-a comportat pina la ora actuala, publicul roman e numai bun sa te puna pe fuga prezentind un Catch 22: este dopat cu filme americane, musca de nu se vede la blockbustere si deloc la pelicule europene. Cel mai vazut film romanesc dateaza din 2002 - „Garcea si oltenii". Ca atare, ginditi din perspectiva unui regizor: daca faceti un film „de gen", saracia mijloacelor de productie va pune automat intr-o postura dezavantajoasa fata de (consumatorul de) Hollywood. Daca faceti unul original, n-aveti cui rupe gura, pentru ca expunerea prelungita la peliculele americane produse de studiouri mari creeaza niste reflexe ale vizionarii, dintre care cel mai nociv este nevoia de un anume ritm relativ alert al actiunii. Spectatorul nu mai avea rabdare. Daca luam in calcul si chestiunea pirateriei, imaginea devine si mai sumbra. Pina acum, „4, 3, 2" a beneficiat de o superprotectie, dar, odata intrat in salile de cinema, unde camerele de filmat se strecoara lejer, ajungerea unei copii pe Internet e cit se poate de probabila. Ma vad deja cumparind un surplus de bilete numai ca sa ma asigur ca Mungiu va continua sa faca filme romanesti.