De cind a inceput Festivalul „Enescu", comentez pentru Cotidianul (varianta electronica) evenimentele festivaliere la care particip. O fac cu imensa bucurie. Scriind despre muzica si despre muzicieni, eu insumi simt cum se decanteaza sucul amestecat al fiintei mele.

Ramine la fund un strat milos de reziduu cu inalt potential otravitor. Si vad ca asta se intimpla si cu cititorii. La jumatatea festivalului, putem trage citeva concluzii despre muzicieni, despre organizare, despre public, despre cronicari, dar si despre cei care citesc si reactioneaza la cronicile festivalului. Mai intii, remarc numarul mare de accesari ale textelor despre concertele si spectacolele festivalului.

Sint cazuri in care numarul acestora a depasit media accesarilor comentariilor politice sau chiar sportive. Asta este uimitor si entuziasmant. Dar si mai interesante mi se par reactiile cititorilor.

Cind scriu articole politice, cele mai multe dintre comentariile de pe forum tin de cosmar. Ca intr-un fel de extaz al viscerelor, folosind cuvinte grele grafiate, cel mai adesea sontic, autori cu pseudonime infantile isi exhiba cu placere suspecta dexteritatea minuirii cuvintelor violente. O armata de personaje din Hieronymus Bosch umplu forumurile cu rinduri sulfuroase indaratul carora poti citi lesne placerea de a uri. Trec peste faptul ca sint insultat cu cele mai grele cuvinte - ma consoleaza ca autori superiori mie patesc inca mult mai rau si imi dau curaj cele citeva voci care, in vacarmul ultragiant, ma inteleg si imi scriu constant. Ceea ce mi se pare monstruos pur si simplu este felul in care comentatorii de pe forumuri se jignesc intre ei. Nu poti auzi nicaieri in spatiul romanesc limbajul cu care oamenii acestia se mitraliaza, cautindu-se unul pe altul pe mai multe forumuri, ducind de la un forum la altul dispute mai vechi, vinindu-se nemilos in infinitul „netului".

Complet opusa este situatia forumurilor de sub cronicile mele despre festival. Daca citesti citeva comentarii din forumul textelor politice si treci imediat la forumul unei cronici, ai literalmente experienta trecerii intr-o clipa din Iad in Rai, de la urletul de baricada la sunetul de sala de concert. Desi mult mai putine, e drept, cvasitotalitatea comentariilor cronicilor de festival sint elegante, confesive, calde, informative. Limbajul e ingrijit, forumistii isi exprima emotiile si parerile fara inhibitii, dar si fara emfaza, nu se bruscheaza ideile altora, nimeni nu e calcat in picioare. In comentariile forumiste ale textelor mele politice gasesc adesea referiri la propriu-mi text care ma socheaza. Unii inteleg din textele mele lucruri pe care nici prin cap nu mi-a trecut sa le spun sau, si mai mult, inteleg exact inversul mesajului meu. Las la o parte procesele de intentie si abilele sondari psihanalitice menite sa gaseasca constiinta meschina care ma face sa scriu ceea ce scriu. Dincoace, constat ca sint perfect comprehensibil, desi limbajul textelor e mai pretentios si realitatea despre care discut e cu mult mai abstracta.

Era de asteptat, veti spune si veti trece mai departe. Dar, sa nu trecem repede peste acest „de asteptat". Adica, de ce era de asteptat ca lectura unui comentariu politic sa scoata la suprafata murdaria sulfuroasa, si lectura unui comentariu muzical, frumusetea? Sincer, nu pot raspunde acestei intrebari. Cred ca omul trebuie sa lucreze neincetat la binele cetatii lui. Dar cum iti satisfaci aceasta obligatie fara sa te uritesti, fara sa te acresti, fara sa devii scirbos? Poate ca raspunsul sta tot in misterul muzicii, acolo unde intotdeauna sta ascuns un inger care asteapta sa fie descoperit pentru a ne zimbi...