Prezent pentru a treia oara la Festivalul "Enescu" atit ca interpret, cit si ca presedinte al juriului competitiei de vioara, cunoscutul violonist Alberto Lysy se declara incintat de tinerii muzicieni romani si de publicul autohton.

Dupa un sfirsit de saptamina aglomerat la Festivalul "Enescu", luni seara, Ateneul Roman s-a umplut doar pe jumatate pentru concertul Cameratei Lysy, din care fac parte trei romani. "Hai sa vedem cum suna Stanculeasa asta, draga, daca zici ca a luat si-un premiu", se aud doua voci mai coapte de pe rindul din spate. Vlad Stanculeasa, adica, membru al Cameratei si laureat cu Premiul al treilea la Concursul "Enescu" din acest an. Se tot susoteste prin sala ca Lysy n-ar fi fost prea fericit de recompensa primita de elevul sau, dar poate aflam mai multe dupa spectacol, in intrevederea pe care violonistul argentinian a acceptat-o cu Cotidianul.

Prima parte a concertului, "Octuor" de Enescu, nu pare sa miste multe inimi nationaliste: ceasul devine un obiect de referinta pentru multi spectatori, iar altii isi aduc aminte de Jurnalul Festivalului, numai bun de citit in asemenea momente. Aplauzele curg, dar nu inunda sala. Dupa pauza insa, totul se schimba: Camerata intra pe scena in componenta completa, cu saisprezece tineri muzicieni insotiti de Alberto Lysy, iar suita pentru vioara, viola si orchestra de coarde se incheie cu ropote lungi de aplauze, in timp ce deja cunoscutele voci din spate se declara absolut incintate de interpretarea lui Vlad Stanculeasa. Lysy vrajeste spectatorii cu un Tango propriu si se lasa indelung aplaudat. Din pacate, nu apuc finalul concertului, mi s-a spus sa ma prezint la cabina maestrului cu un sfert de ora inainte. Reduc sfertul de ora la cinci minute si, din holul Ateneului, aud aplauzele furtunoase, de bis, de la sfirsitul concertului. Mai multe serii de aplauze chiar. Putin dupa aceea, mi se spune sa astept linistita, Lysy e deja la al treilea bis.

Dupa vreo citeva minute, isi face aparitia la cabine si maestrul, urmat de "copiii sai", cum le spune el tinerilor muzicieni pe care i-a strins din toate colturile lumii. Si, desigur, de admiratori si oficialitati, grabiti sa-i spuna cit de frumos li s-a parut concertul. Dintr-un ungher al cabinei de vreo zece metri patrati, etalarea de figuri si de laude e cel putin un spectacol in sine: se fac prezentari in engleza, italiana si franceza, se schimba carti de vizita si informatii despre cum ar putea obtine niste tineri violonisti o bursa la Academia Menuhin din Elvetia, al carei director este Lysy. Intr-un final, incaperea se goleste si il rog sa inchidem usa, pentru a ne izola macar fonic, daca nu simbolic, de vacarmul tineresc de pe culoar.

Ii cerem sa pozeze cu vioara si se executa imediat: credeam ca o sa ia instrumentul si o sa-l tina cu amindoua miinile, la piept, cum pozeaza adesea violonistii, dar Lysy e bine dispus dupa concert: isi sprijina vioara pe umar si se apuca sa cinte, lasindu-se pozat pe toate partile, intr-un fel de minisedinta foto. Usa se intredeschide: "Ce face maestrul Lysy?", se aude o voce inainte sa dam cu ochii de reprezentanta lui din Argentina. "Un interviu? Acum se cinta la interviuri?" Dar gata, s-a terminat cu pozele si cu muzica, vine momentul cuvintelor. Incepem de la legatura lui cu Festivalul "Enescu": Lysy se afla la a treia participare, dupa ce a mai dat curs invitatiilor romanilor in 1985 si in 1995, in ambele editii fiind si Yehudi Menuhin, mentorul sau. Se lasa pe spate in scaun si ma priveste zimbind: "Chiar asa? Stiam ca am mai fost in urma cu citiva ani, dar nu-mi imaginam ca au trecut chiar peste zece". Ba da, cum sa nu, ii atrag atentia ca, dintre solistii invitati la "Enescu", el este singurul care a venit de trei ori. "Se prea poate, sint concerte de care iti aduci aminte peste ani si ani, dar de cel din ’85 chiar nu-mi amintesc."

Lysy are o lunga cariera in spate si pe chipul lui se citesc multe concerte de care sa-si aduca aminte. Dupa ce a cistigat, in 1955, Concursul international de vioara "Regina Elisabeta", de la Bruxelles, Yehudi Menuhin, care se afla atunci in juriu, l-a remarcat si l-a acceptat ca elev si discipol al sau. "Presupun ca asta va strica planurile cu o parte din interviu", arunca pe un ton glumet. Nu ne poate spune cum era festivalul in epoca predecembrista, dar stie de ce, in cele doua concerte, cel din ’85 si cel din ’95, a interpretat aceeasi piesa: "Arta viorii de Locatelli, bineinteles. O cintam des pe atunci si era foarte ceruta, pentru ca eram singurul care avea manuscrisul. Un prieten de-ai mei il descoperise in Italia". Il intreb ce-a insemnat aceasta participare mai indelungata - la urma urmei, a venit de pe 1 septembrie, a jurizat concursul, apoi luni un concert la Ateneu, marti altul la Sibiu si de abia joi pleaca inapoi in Elvetia. "Da, pai mi-am spus ca trebuia sa vin, cind l-am auzit pe Vlad (Stanculeasa - n.r.) ca vrea sa participe la concurs. Si daca tot veneam, de ce sa nu merg si la Sibiu?" Se apleaca in fata pe scaun si schimba rolurile interviului, intrebindu-ma ce anume ii recomand sa vada in timpul care ii mai ramine in Romania. Se arata interesat de Sinaia, dupa care zice ca ar vrea sa ajunga in Transilvania. Ii amintesc ca Sibiul se afla deja in Transilvania, dar zice ca a vazut poze si i s-a parut cam austriac. Se gindea la ceva mai neaos. Ma intreaba si unde ar putea vedea tigani si ramine surprins sa afle ca nu prea mai avem tigani nomazi. "Or fi venit la noi, cine stie", glumeste el, referindu-se, desigur, la numarul mare de romi care au impinzit strazile din Buenos Aires, incepind chiar de pe vremea comunistilor.

Ne intoarcem la interviul propriu-zis si la colaborarea sa cu Menuhin. In ultima saptamina a reusit sa inteleaga cit de mult tin romanii la fostul elev al lui Enescu. Lysy spune ca l-a si cunoscut pe Enescu: "Menuhin m-a dus la el pentru o lectie. Tinea enorm la Enescu si il admira din tot sufletul. Am fost la el acasa, insa doar o singura data, si am ramas impresionat de tehnica lui de pedagog. Oricum, fiind asa de apropiat de Menuhin, care m-a si primit sa locuiesc o vreme in casa lui, aveam parte de trimiteri zilnice la George Enescu: «Maestrul ti-ar fi zis sa cinti bucata asta asa si nu altfel», auzeam adesea asemenea comentarii". Il intreb de cei trei romani din ansamblul sau si imi spune ca i-a gasit in timp: "Vlad a venit de cind era mic, iar Bogdan si Nicolina mai tirziu, i-am ales pentru talentul lor, fireste, asa cum am facut si cu ceilalti".

Daca tot am ajuns la legaturile lui cu romanii, imi vorbeste si despre alti artisti de aici cu care a colaborat in decursul timpului. Il intreb ce l-a legat de violoncelistul Radu Aldulescu, in onoarea caruia a si sustinut un concert, in Spania, cind romanul sarbatorea implinirea a optzeci de ani. "Era normal, nu? Eu am fost primul care l-a scos din Romania pe Aldulescu in acea epoca urita si a profitat de oportunitate pentru a ramine acolo." Spune ca a mai cintat si alaturi de Ion Voicu, o data, in Gstaad, in Elvetia. Lysy isi aduce aminte ca a cintat mai mult cu Aldulescu, pentru ca a ajuns profesor de violoncel la Academia Menuhin, unde preda si el vioara.

Ajungem si la intrebarea finala, cea mai delicata dintre toate. Lysy a fost presedintele juriului competitiei de vioara, insa elevul sau, Vlad Stanculeasa, a luat doar Premiul III. Culoarele Ateneului se umplusera mai devreme de vocile ce susoteau despre nemultumirea maestrului fata de votul celorlalti membri ai juriului. Mi s-a spus chiar ca Lysy a fost atit de nemultumit de vot incit a refuzat sa contrasemneze decizia juriului privind cistigatorii. Nu suna a concurs care sa se fi desfasurat prea lin, iar asta i se si citeste pe chip. Desigur, nu vrea s-o recunoasca deschis si insista ca "rareori accept invitatia de a face parte dintr-un juriu international pentru ca de foarte multe ori se intimpla sa cistige cineva in mod injust". Insa a acceptat sa jurizeze tocmai pentru ca oricum participa la Festival si totodata "pentru a vedea la ce nivel se mai afla tinerii de acum". Crede ca Vlad merita mai mult, nu pentru ca ar fi elevul lui, ci "pentru ca era mai bun", insa nu vrea sa critice pe nimeni, cu atit mai mult cu cit i se pare ca totul a fost o batalie a orgoliilor mici. Spera insa ca viitorul ii va da dreptate si ca acei membri ai juriului care nu l-au vrut pe Vlad vor apuca sa regrete. Ii multumesc pentru interviu si il las sa se pregateasca pentru receptia de la Ambasada Argentinei. Imi ia vreo citeva minute sa-mi gasesc drumul pe holurile din Ateneu, pustiu si neluminat, pina ajung in strada, iar in Piata Enescu, uluitor, nu se aude decit muzica.