In fata unui film atit de premiat si de laudat precum „4, 3, 2", criticul autohton are tendinta de a ramine in pana de cuvinte. Dar si pe aceea de a-si scoate si de a-si lustrui lupa. E extrem de „cu obstacole" sa te apropii de filmul lui Cristian Mungiu, numai Palme d’Or, si exista un ghimpe in coasta oricarei judecati, autocenzurind-o din start. Mai mult, inainte sa te apuci sa iei tu temperatura lungmetrajului, ti-o ia el tie, pentru ca este o experienta viscerala prin excelenta, iar sutura merge ca unsa. M-am trezit admirindu-i picioarele Laurei Vasiliu numai ca sa imi deturnez atentia de la scena sondei...

Mungiu povesteste ca este detestat
de cei care se ocupa de sunet Dar aici intervine frecusul meseriei, care te obliga la un filtru cerebral, chit ca acesta e mai greu de pus in functiune in timpul vizionarii. Te confrunti cu povestea a doua fete. Una, complet rupta de realitate, Gabita, cealalta, Otilia, mergind pina la sacrificii greu de imaginat de dragul prietenei ei. Modul de filmare nu iti lasa nici o indoiala si nici precautiile luate de Mungiu - fiecare actor trebuia sa isi stie replicile pina la cel mai mic detaliu - se pariaza enorm pe interpretare. Suficient de mult cit sa fie eliminat aproape orice urma de coloana sonora, pentru ca spectatorul sa se poata concentra, inclusiv auditiv, asupra interactiunii dintre personaje. Li se da spatiu, Mungiu si afirma ca fundalul lor se vede la 180, 270 sau chiar 360 de grade, dar camera le sufla mereu in ceafa. Iar asta iti sare in ochi daca numeri cite spinari de personaje vezi. Daca e sa te iei dupa ce ai auzit de la echipa din spatele productiei, filmul e de o simplitate geniala: camera sta atunci cind Otilia (Anamaria Marinca) sta si se misca doar o data cu ea. Punctul de vedere al unui personaj se vrea asumat pina la capat. Cu o exceptie: scena dublului viol care coincide cu aceea a apogeului (narativ, dupa aceea se tot coboara, chiar daca in portii mici si dramuite). Acolo, camera e ceva mai indecisa: cind sta dupa personajul Laurei Vasiliu, cind „asteapta - si observa - la baie", camera in care intra, succesiv, ambele protagoniste. Se mai manifesta, cu ocazia acestei secvente din scenariu, un sughit al plauzibilitatii: Otilia face tot - cu T - ce sta in puterea ei ca s-o ajute pe Gabita. Apoi o paraseste, pentru o cina festiva lipsita de orice miza (sau cel putin una nu prea credibila din datele furnizate de lungmetraj pina in punctul respectiv), in cel mai prost moment cu putinta, cel putin din punctul de vedere al prietenei ei. De unde, de ce? Te alegi exclusiv cu semnul intrebarii.

Ca sa ne intelegem o data si pentru totdeauna: scena fetusului isi are locul bine desemnat in economia textuala a filmului, basca se justifica prin asumarea punctului de vedere al Otiliei. O impunsatura vizuala tot trebuia sa capeti, macar in contul celor doua violuri trecute sub tacere. Dar avortonul e abia „Intoarcerea apogeului", ceva-ceva care sa-ti dea puteri pina la final. Care e abrupt si, extrem de cert, noncathartic. O sa aveti de ce rasufla incarcati.