O carte destinata unui public restrans - Falsificatorii artei, arta falsificatorilor - s-a bucurat de tiraje mari, intr-o multime de tari, deoarece trata, in stilul scrierilor cu detectivi si rafacatori geniali, unele probleme de laborator muzeal si cabinet stiintific. In realitate, covarsitoarea majoritate a contrafacerilor n-are nimic misterios, iar cei mai multi falsificatori mananca o paine si atat. Enigmatice cu adevarat nu sunt pacalelile pe sume uriase, ci vietile unor artisti care, in contra curentului, cultiva anonimatul. Ei nu produc contrafaceri, ei sunt nascuti pentru o altfel de existenta de piata, decat aceea pe care o impune competitia.


Dupa cativa ani de cautare, am reusit sa dau de urma unui pictor singuratic, care a trimis in consignatii si galerii sute de tablouase cu vederi portuare si peisaje urbane din toata lumea, relativ deosebite ca maniera si sub semnaturi diferite, inventate de el ca sa semene cu semnaturile unor artisti vestiti. Batranelul - fiindca atunci cand am ajuns sa-l gasesc nu mai era deloc un pictor in plina maturitate creatoare - avea ticuri de mare timid si, cu toate ca in balconul apartamentului de tot modest, in care-si improvizase un atelier, se gasea un numar de "Venetii" si "Ierusalimuri" pregatite pentru comert, semnate in  fel si chip, a tinut sa ma convinga ca-i fusesera aduse de un samsar si ca o sa i le returneze. A fost atat de elocvent, la prima intalnire, ca m-am grabit sa descopar samsarul. Dupa ce am facut turul catorva locuinte sordide din Calea Grivitei si Ferentari, suportand suspiciunile unor indivizi cu care era mai bine sa n-ai de-a face, cercul s-a inchis tot la batranelul meu. Treptat, m-a lasat sa cred ce voiam, nu m-a mai contrazis la fel de indarjit ca prima oara, a admis ca "aranja" niste tablouri aduse de unul si de altul, ca sa le dea fata comerciala, insa cand venea vorba despre puzderia de panze si cartoane de mici dimensiuni, unele foarte bine pictate, dar nici una sub semnatura proprie, amutea.


Am stat odata cu el in balcon vreo doua ceasuri, asteptand un raspuns la intrebarea pe care i-o pusesem in mai multe randuri, si el s-a invartit intr-o tacere mohorata in tot acest timp, ca si cum nu eram prezent.

Omul nu era un falsificator, ci un inventator de tiluri, motive si semnaturi. Se simtea implinit numai in pielea altora. Nu se iubea deloc si n-ar fi admis in ruptul capului sa i se deschida o expozitie sub numele sau de pe buletin. Cand i-am propus o astfel de expozitie, putin a lipsit sa ma impinga afara din apartament. Era talentat, dar nu credea deloc in talentul sau. Credea doar ce vedea cand se uita in oglinda. Iar ce vedea ii taia tot cheful de a se face cunoscut. Nu iesea cu lunile din casa. Cand iesea, se prelingea pe langa ziduri, seara tarziu, pazit de un caine bland, insa cu o infatisare impunatoare. In ziua cand am indraznit sa-i spun hotarat: "Domnule, dar esti un artist veritabil si trebuie sa te manifesti ca un artist veritabil", mi-a impus sa nu-l mai vizitez. Si nu ne-am mai vazut niciodata. De atunci, tablo-urile lui au disparut din magazine.

Si macar de-as sti daca am facut un lucru rau sau bun. Si, mai ales, cui, artei sau persoanei?