„Inventator" al constiintei moderne, Michel de Montaigne nota odinioara ca, oricit de grandios ar fi tronul pe care se inalta exponentii puterii, ei tot in fund stau pe el.

Nu e vorba despre aspectul neglorios ca Maiestatea sa trage vinturi, ci de adevarul uman al unui corp muritor. Tipul acesta de realism genereaza atitudinea de principiu pe care s-a construit democratia. Pentru a fi democrat, trebuie sa vezi in oricare „titular" al puterii un concetatean. Un om ca si tine, nu neaparat sub aspectul calitatilor individuale, cit pe planul egalitatii juridice in fata legii. Democratia este sistemul in care contractul social favorizeaza desacralizarea puterii. In asemenea conditii, oamenii care te conduc isi pierd orice aura mistica. Ei sint mai degraba gestionarii unui mandat precis decit purtatorii unei energii supranaturale. Ii poti satiriza, critica, le poti pretinde sa-ti prezinte bilanturi de etapa. Ai dreptul sa le comunici, prin diferite mijloace, tot ce te nemultumeste in actiunea lor si, mai ales, ai dreptul sa nu le mai dai votul daca la capatul ciclului te-au dezamagit sau daca, pur si simplu, ti-ai schimbat preferinta.

Desi adusa cu picioarele pe pamint, puterea democratica nu se poate lipsi de o regie menita sa-i valorizeze atractivitatea. Viata oficiala a oricarui stat contemporan etaleaza insemnele suveranitatii si urmeaza un protocol. Statele Unite, democratie prin excelenta, au pus la punct una dintre cele mai somptuoase formule de ceremonial. Paradele militare, conferirea unor decoratii si ordine, ritualurile de investitura sau funeraliile nationale sint, pretutindeni, nu doar prada fotografica pentru masele de turisti, ci si forme traditionale de autostima. De la Atena (cu faimosii „evzoni"), trecind prin Lisabona (unde noii ambasadori sint acompaniati catre palatul prezidential sub escorta ecvestra), ca sa nu mai evocam impresionantele schimbari de garda de la Roma, Londra sau Stockholm, popoarele lumii monteaza, cu tot fastul, coregrafia simbolica a propriei specificitati.

Nu si in cazul Romaniei. Comunismul a tocat protocolul de stat in masinaria ideologica a partidului unic. Aproape nimic din vremea monarhiei nu a fost preluat sub zodia republicii socialiste. La rindul ei, tranzitia nu a produs, pe acest plan, decit aproximatii complexate de „umbra dictaturii". Singura practica recuperata din anii interbelici a fost aceea de a-l numi pe nuntiul apostolic ca decan din oficiu al corpului diplomatic acreditat la Bucuresti. In rest, figura anonima a „directorului de protocol" continua sa preia cearcanele usierilor din fostul aparat, iar evenimentele oficiale sint organizate pe temeiul unor norme improvizate. Veti spune ca tratez aici un subiect minor. E posibil. Pentru mine insa, ziua cind un Manual de Ceremonial va fi aplicat pe tot teritoriul Romaniei va coincide cu reaparitia unei statalitati demne de acest nume. Avem, dupa cum se stie, forme fara fond. Iata ca nici fondul fara forma nu e mai breaz.