Voi comenta intr-un articol viitor acest proiect, care ramane perfectibil, dar merita oricum mai multa atentie decat interventia intempestiva a dlui ambasador Montanu. Deocamdata, as vrea sa subliniez ca, datorita unui complex de imprejurari din care nu poate lipsi nici perspectiva viitorului summit NATO de la Bucuresti, din aprilie 2008, dar nici performanta pe plan european si international a reprezentantilor Romaniei, si in mod particular a ministrului de Externe si a primului-ministru, reuniunea de zilele trecute a adus in Capitala trei ministri de Externe - al Frantei, al Marii Britanii si al Serbiei - precum si un expert in relatii internationale de talia lui Ronald Asmus. Acesta e un semn al importantei pe care mediile politice internationale il dau Bucurestilor, asa incat ironiile, mai brutale sau mai subtile, ar merita macar o surdina.
Interventiile celor trei ministri de Externe in fata diplomatilor romani s-au deosebit, desigur, intre ele, si nu doar prin stil, asa ca ar fi o eroare sa fie tratate in bloc. O atentie aparte o datoram discursului d-lui Bernard Kouchner, a carui prezenta amicala in peisajul romanesc inca din ultimele zile ale anului 1989 ne aminteste, daca mai era nevoie, de lungul drum pe care l-am parcurs de atunci si pana azi. Rezultat al aliajului dintre o personalitate remarcabila a diplomatiei non-guvernamentale si optiunile uneia dintre cele mai experimentate diplomatii ale lumii, cea franceza, discursul d-lui Kouchner exprima si o alianta politica bi-partizana, exemplara pentru modul in care interesul national transcede optiunile partilor.
Teza fundamentala a interventiei ministrului francez a fost cea a necesitatii unui consens al Uniuni Europene in domeniile esentiale de interes comun, de la energie la Kosovo, trecand prin problematica securitatii, a relatiei transatlantice, a Irakului sau a Mediteranei. Asa cum si noul presedinte al Frantei, Nicolas Sarkozy, sublinia inca de la summit-ul UE de la Heiligendamm si reitera la intalnirea de la finele lunii august cu diplomatii francezi, oricat de dificila ar parea constructia acestui consens, ea ramane garantia maximizarii oportunitatilor pe care UE le ofera statelor membre.
Romania este cu mult mai interesata in consens decat in divizari ale opiniei europene. Nu e nevoie sa ne amintim de doua razboaie mondiale pentru a intelege riscurile ca statele de nivel mediu, ca Romania, sa suporte cele mai grave consecinte ale unor atare disensiuni, e de-ajuns sa privim catre Balcanii de vest de la inceputul anilor '90, sau chiar mult mai aproape de noi. Cu speranta ca solidaritatea europeana nu va fi pusa la incercare intempestiv de proclamarea unilaterala a independentei kosovare sau de santajul energetic al Rusiei, trebuie sa intreprindem noi insine tot ce tine de noi pentru a evita asemenea incercari. Nu e de-ajuns sa meditam, acasa, intre noi, asupra valorii consensului european sau transatlantic, e necesar sa mobilizam toate energiile diplomatice si politice pentru ca acest consens sa existe si sa aiba in vedere si interesele Romaniei. Fara viziune strategica, actiunea nu e posibila.