Silvia Pospaescu este producatoare TVR a transmisiilor Festivalului „Enescu". Ea considera munca aceasta drept o rasplata pentru „pedeapsa" din copilarie.

De ce dumneavoastra la festival?

Toata copilaria am fost „chinuita" de mama sa cint la pian. M-a dat apoi la Scoala de muzica, unde am facut pian si vioara si apoi la Liceul de coregrafie, unde aveam 3 ore de pian pe saptamina. Si asta pina in clasa a zecea, cind am decis sa nu mai pun mina pe pian niciodata. Muzica, in schimb, am tinut-o in suflet toata viata.

Pedeapsa TVR ca sa lucrezi la festival?

Sa-i vezi pe cei „mai mari" ai momentului nu poate fi decit o rasplata pentru „pedeapsa" din copilarie.

Cite nopti nedormite, zile infometate urmeaza?

Nu, n-am avut nopti intregi nedormite. Am avut, in schimb, zile tensionate, pentru ca e greu sa te apuci de productie in lunile de vara, cind toata lumea e in concediu, cind e cald in birou si lentoare pe coridoare si cind toti iti spun „vreau si eu o invitatie, nu stiu la ce concert, dar da-mi daca poti. Pentru mama, tata sau cineva care trebuie sa ma ajute cu copilul". De vreo doua saptamini ne-am trezit si sintem „in priza": redactori, realizatori, directori de imagine, sunetisti, cititori de partituri, regizori de montaj etc., etc. Ce e altfel la festival e faptul ca incepi sa faci o „adunare" a oamenilor cu Conservator din institutia noastra. Si pe an ce trece, imi dau seama ca avem din ce in ce mai putini specialisti pe domeniu. Ii invit atunci pe fostii colegi iesiti la pensie, dar care aduc si studenti de la Conservator. Trebuie sa stii muzica clasica pentru a putea fi coordonator, realizator sau regizor de montaj al unei transmisii de la Festivalul „Enescu".

Citi oameni folositi pentru Festivalul „Enescu"?

De exemplu, putina lume stie ca avem in fiecare car de transmisie un cititor de partitura. Acesta, de cele mai multe ori student la Conservator, vine seara, in carul de transmisie cu partitura concertului respectiv, ajutindu-l pe regizorul de montaj sa-si pregateasca cu citeva masuri inainte taieturile pe camera. Si acest om e foarte important. Sa raspund si la intrebare: peste 200 de oameni lucreaza la festival. Zilnic, 4 locuri. Uneori chiar 5 sau 6 locuri. Deci tot atitea care de reportaj. Si sint nopti cind concertul de la Ateneu se va termina dupa miezul noptii. Sa nu uit un amanunt: fara parteneriatul cu radioul public, televiziunea n-ar putea prelua concertele din toate punctele de desfasurare a festivalului. Problema sunetului e destul de spinoasa, cu atit mai mult cu cit, de anul acesta, intentia noastra este de a transmite sunet stereo pe toate posturile noastre.

Ce tehnici de televiziune folositi in transmiterea festivalului?

Exista concerte unde prim-planul dirijorului este important si, de cele mai multe ori, exista negocieri in legatura cu amplasamentul acelei camere. Nu toti dirijorii te lasa sa-ti amplasezi camera acolo unde vrei tu. Exista si orchestre care cer caseta inregistrata si apoi iti dau OK-ul pentru difuzare. Aceleasi rigori le intilnim si la companiile de balet.

Ce avantaje/dezavantaje are intilnirea fenomenului tv cu cel cultural? Care cedeaza din maretie?

Publicul autentic de festival ramine desigur cel care va umple cele 4.000 de locuri ale Salii Palatului, cele 900 de locuri ale Ateneului, cele peste 1.000 de locuri ale Operei Nationale sau cele peste 400 de locuri ale acelor concerte „populare" din piata festivalului. Dar daca ma gindesc la simplul fapt ca in fiecare casa, poate, cel putin un om va privi la televizor macar un minut dintr-un singur concert sau spectacol de balet, viata va fi mai frumoasa.