Raportul Tismaneanu risca sa treaca in istorie fara dezbateri consistente pe marginea sa, iar mediul intelectual romanesc parea gata sa rateze inca o data discutia despre comunism. Au fost mai multe luari de pozitie, in presa, inainte ca Raportul sa fie definitivat decat dupa afisarea lui pe site-ul Presedintiei. Cele anterioare textului insusi erau previzibile, centrate pe persoana presedintelui comisiei prezidentiale: de ce Vladimir Tismaneanu? Daca presedinte al comisiei ar fi fost desemnat I.L. Caragiale sau Titu Maiorescu, discutia s-ar fi deschis la fel: de ce asta, dom'le?
Dar s-a intamplat ceva in ultima vreme: Raportul incepe sa fie discutat in substanta sa. Cel mai patrunzator text de deschidere a discutiei insesi (care poate fi mai lunga decat veacul) l-a scris, pana in clipa de fata, Caius Dobrescu, in revista "Observator cultural", 23 - 29 august 2007. Poate ca nici nu l-ar fi scris daca n-ar fi fost nevoie sa polemizeze amical cu un ucenic al sau, fostul sau student Ciprian Siulea. Si asta cred ca are a fi sansa acestui Raport: sa ne oblige sa intram in disputa cu cei mai apropiati colegi si prieteni de idei, altminteri capacitatea noastra de abordare obiectiv-impersonala a materiei Raportului s-ar slei prea repede ori s-ar lasa deturnata intr-un polemism partizan, fara valoare cognitiva.
Cred, insa, ca mai ramane o cale personalizata de a incalzi pasiunile noastre pentru o discutare serioasa a Raportului: sa dam seama, cu propria noastra onestitate intelectuala, despre teza din centrul acestui Raport, aceea care califica dictatura comunista din Romania drept ilegitima si criminala.
In ce ma priveste, accept aceasta teza fara rezerve. Acceptand-o, ma aflu in situatia de a ma califica si pe mine ca participant la natura criminala a regimului. Am, desigur, dreptul la o aparare. Cum o voi face? Daca voi declara ca am fost las in fata crimei de stat a comunismului, e destul ca sa incropesc o aparare? Nu cred. Pot sa declar ca am fost prost si de aceea am inteles criminalitatea regimului abia dupa 1989? Dar prostia nu m-ar exonera de raspundere, caci, totusi, paream a fi in deplinatatea facultatilor mele psiho-mentale, paream a avea discernamant. Dar, oare, nu eram, totusi, nebun?
Voi cere clementa judecatorilor mei incercand sa-mi construiesc apararea pe teza ca eram mai degraba nebun decat lucid. Cum voi sustine o astfel de teza incat, prin halo-ul ei, sa obtin clementa si pentru altii? Nu aflasem inca nimic incurajator despre dreptul de a-mi apara opinia personala fie si impotriva tuturor si neafland acest "detaliu"am ramas in turma, cu o gandire mai mult colectiva decat individuala, chiar daca, individualmente, puteam avea mai mult umor decat turma insasi. Merge? Nu merge, pentru ca altii veneau din lumea in care aflasera "detaliul". Nu conteaza ca se purtau de parca nu l-ar fi aflat.
Incerc altceva. Interiorizasem sentimentul ca traiesc intr-o pusarie din care nu se poate evada. Nu merge nici asta: multi au evadat.
Nu mai lungesc vorba. Am incercat mai multe argumente. Nu tin.
In final, ma vad obligat sa recunosc ca m-am lasat corupt de natura non-evidenta a crimei, dar mai ales de aparenta ei impunitate. Ce pedeapsa a primit Stalin? O sapuneala. Generalizand - tot din lasitate? - ma vad obligat sa trag concluzia ca geniul comunismului a fost acela de a-l exalta pe Cain din sufletul nostru. Raman fara aparare.
Iata de ce, din nou, ma vad obligat: cer dreptul de a propune o rezerva prin nuantare. Da, ilegitim, dar nu, nu criminal, ci criminalizant. Cu aceasta nuanta imi voi putea construi o aparare. O voi demonstra in articolul urmator.