Marfurile aduse pe Dunare intrau in Braila printr-o multime de vaduri, unele naturale, altele taiate in malul inalt. Pavate si consolidate, cu case strajuind amandoua marginile, vadurile nu-si mai regasesc azi nici unul din rosturile de odinioara. Carutele si hamalii au disparut, iar vapoarele, tot mai putine, somnoleaza undeva, mai jos. Nici malurile inalte dinspre apa nu mai sunt la fel de inalte. De fapt sunt, dar nu mai par la fel de inalte.

Pana tarziu, prin preajma primului razboi mondial, cei care nu reuseau sa-si ridice o casa de paianta sau chirpici in mahalale, saracii saracilor, scobeau o gaura mai mare in malul inalt al Dunarii, o inchideau cu o usa si cu o fereastra si se chema ca au unde locui. Asta nu se intampla numai la noi. Cuvantul trogloditi vine din Europa, insa in Spania si in sudul Frantei, trogloditii isi taiau sate intregi in peretii de calcar din zonele muntoase. Multe din aceste sate de trogloditi din Occident au devenit azi locatii turistice si sanatorii. Odaile si saloanele cioplite in calcar sunt uscate si dau un ambient foarte sanatos. In scorburile din lutul Brailei, trogloditii n-o duceau deloc bine. Ca sa urce in cavele acelea trebuiau sa-si incropeasca poteci si scari. Noaptea  insa, luminitele, spanzurand in neantul inalt al malurilor Dunarii, ii impresionau pe vaporeni si pe calatorii navelor cu zbaturi.

Necajitilor atarnati de lumina opaitelor, ca intr-o feerie a pauperitatii absolute, li se zicea atarnateni. Povestea am citit-o intr-o carte despre comertul de odinioara al Brailei si am retinut-o, deoarece bunicului din partea tatei i se spunea Atarnateanu si Nicolae Frumosua€™, desi se numea Niculae Tudor, iar tatei prietenii si neamurile i-au spus pana tarziu, pana ce m-am inscris la scoala elementara, "al lui Atarnateanu". Bunicul fiind carciumar, porecla era mai degraba onoranta. Fusese el un atarnat de cer, dar reusise omul cea mai prospera dintre neatarnarile la care putea spera un mahalagiu. In Braila, atarnatenilor nu li s-a zis niciodata trogloditi, cu intelesul peiorativ pe care l-a capatat termenul in Romania. Din care cauza nici eu nu am resimtit trecutul bunicilor ca pe un lucru pe care-i mai bine sa nu-l amintesti. Mai mult, pe masura ce imbatranesc si distanta fata de propriul trecut creste, ma uit in adancurile originii mele cu o curiozitate dublata de un dram de mandrie. Nu-i putin lucru sa-ti castigi de unul singur neatarnarea fata de un nenoroc. Mai bine zis fata de o infinita tristete. Fiindca ce altceva putea fi existenta celor adunati din toata tara in raiaua Brailei, pentru o paine castigata cu hamalacul in port, decat o tristete fara inceput si fara sfarsit? In acelasi timp nu ma avant sa caut mai departe, in istoria neamului. Nu stiu peste ce alte grozavii as putea da. Una ajunge. Nu-s chiar atat de rafinat, incat sa-mi fac de unul singur, cu cutitul de bucatarie, o operatie de cord deschisa in oglinda.