Discutiile publice legate de problemele de constiinta sint cele mai delicate si, in general, orice personalitate ajunsa pe un scaun intr-un studio, atunci cind vine vorba despre credinta, adopta un conformism jenant, debitind fraze sforaitoare despre traditiile noastre ortodoxe, despre ritualurile noastre calde si mistice, nu reci si aristotelice precum cele ale catolicilor, despre intimitatea bisericutelor noastre versus catedralele lor. Altfel, doar citiva curiosi pricep semnificatia ritualurilor, putini stiu crezul si oricum il repeta papagaliceste, pe Biblie sau macar pe textele accesibile ale vreunui Sfint Parinte nu prea se pune mina; arareori vezi credinciosi dispusi sa-si ceara scuze daca, in procesul inchinarii aferent trecerii prin fata unei biserici, au dat citeva coate in gura ateului de alaturi. Parerea mea e ca ortodoxia noastra stramoseasca este o chestiune de conformism social si de ipocrizie colectiva. Nu neg, majoritatea ipocritilor sint cumsecade, dar asta nu schimba problema. L-am vazut pe Mircea Dinescu zilele trecute la Realitatea TV si m-a deprimat singuratatea luptei sale pentru purificarea de securita a clerului. Sincer, nu-i acord prea multe sanse de succes. Conjuratia purulenta a minciunii si vinovatiei inaltului cler, sprijinita de conservatorismul pecuniar al preotimii, are o baza solida in ipocrizia generala a populatiei. Dinescu striga in desert. Ce nu stie el e ca poporul roman nu vrea un cler demn si curat, ci doar niste popi care sa-i boteze copiii si sa-i cunune finii pentru niste sume rezonabile.