Intr-o marti, spre seara, lui Ion Abaligutei i s-a facut de-o bataie. Unora li se face de femei, altora de fugit de acasa. Lui Abaligutei a inceput sa i se faca de bataie devreme, pe la 16 ani. Sa ia sau sa dea, nu conta, bataie sa fie. Marti, spre seara s-a dus la carciuma, dar acolo n-a gasit decat niste femei bete si un politist care se dregea cu bere dupa o onomastica. La primarie, iar nimic. Ziua fusese toata numai o arsita, si oamenii  zaceau la umbra prin curtile lor. Satul parea parasit, insa Ion Abaligutei stia cum sa-l  trezeasca. A azvarlit cu o piatra in clopotul din fata bisericii, a mai azvarlit una, iar cand a iesit popa din casa injurandu-l de anafura ma-sii, l-a injurat la randu-i de Pasti si de Dumnezei, ca sa fie sigur c-o sa traga clopotele.


Chestia cu clopotele ii iesea intotdeauna si, dupa ce se incingea bataia si ajungea la sectia de politie sau la spital, balanganeala lor ii suna in urechi zile de-a randul, ca o recompensa divina. Nevoia de a se razbuna pe lume o simtise Ion si mai devreme, devreme de tot, pe la 6 ani. Statea si se smiorcaia la poarta ca orice copil rau din nastere si cand domnul invatator, care tocmai trecea pe ulita, a sarit santul sa-l intrebe plin de bunavointa "De ce plangi, micutule?", micutul Abaligutei a raspuns printre lacrimi "De-al dracului", si i-a tras un bocanc in picior. Dupa care a batut cainele, i-a tras niste pumni in burta viticii, a rupt o craca din prun, a gaurit cu furca burlanul care ducea apa de ploaie in butoaie, a rupt aripile unui muscoi, si fiindca baiatul vecinului era plecat in tabara si nu putea sa-i dea borsul, s-a repezit cu capul in oglinda din hol si a umplut casa de sange.


De ce facea Ion toate astea, nimeni nu putea sa spuna. Nici maica-sa, care se trezea cu cate un ochi vanat din  nimic, nici taica-sau, care, dupa ce Ion isi varsa nervii pe femeie, il altoia de-l lasa lat. Unii se nasc rai, asa cum altii se nasc frumosi. Din cauza caniculei, clopotele popii n-au scos in strada decat vreo cinci flacai de varsta lui, fara nici un chef de bataie. Trebuia sa fii complet nebun s-o dai pe tuica la patruzeci de grade la umbra. Ion Abaligutei nu era nebun, insa turnase in el vreo trei cani, imediat dupa ciorba de la pranz, cand nu erau decat treizeci si cinci de grade la umbra si simtea ca e-n stare sa se bata cu tot satul. Sau sa fie cotonogit de tot satul, ceea ce era cam acelasi lucru. Important era sa ajunga la Politie, in oras, si sa fie calcat in picoare de toata sectia.


Ma, tu o cauti cu lumanarea, i-a zis unul dintre flacai vazand-i privirea tulbure. Si da-i! La oras, pe targa, Ion Abaligutei a mai apucat sa-i arda un genunchi intre picioare unui politist si apoi, calcat marunt, marunt de colegii acestuia si-a pierdut cunostinta cu un zambet larg de fericire pe fata.


O cauta, a zis seful sectiei, masandu-si pumnul drept, o cauta si o gaseste. Ce ura pot sa aiba unii pe viata lor. Oare de  ce-o fac?, s-a intrebat retoric seful. Iar din odaia alaturata, de pe targa, s-a auzit glasul lui Ion: Uite-asa, de-al dracului!