Recunosc ca modul in care fusese formulata intrebarea mi-a starnit amintiri neplacute. Dar si mai neplacuta mi-era brusca certitudine ca pe aceasta transparenta invitatie la dezicere urmau, inainte de toate, sa se construiasca relatiile noastre de lucru. Eu, intrusul, indraznisem sa intinez cu atingerea mea pe un membru al sacrei confrerii a piedestalelor.
Am raspuns: "Prin <<bunavointa>> dlui Plesu, ceea ce am scris in 1990 ma costa foarte scump si astazi. Dar, din moment ce n-am dat niciodata vreo dezmintire, inseamna ca mentin ce am scris". Replica a venit pe un ton iritat, taios aproape, implicand un soi de garantie personala: "E fals ce ati scris! Va asigur". Cateva saptamani mai tarziu, dl Plesu se razbuna, in "Dilema", atacandu-mi numirea la ICR - Paris.
Dupa 1985, numele lui Ion Iliescu devenise, pentru majoritatea romanilor, sinonim cu speranta. In lunile care au urmat rasturnarii lui Ceausescu, Ion Iliescu a fost considerat un salvator. Dl Plesu insusi i s-a raliat de la bun inceput si i-a ramas alaturi pana in octombrie 1991 - adica 15 luni dupa mineriada! Astfel stand lucrurile, nu inteleg de ce dlui Plesu i se pare ofensant sa se vorbeasca in public despre intalnirea din august 1989 cu cel care avea sa-i fie sef cinci luni mai tarziu, intalnire in cadrul careia s-au discutat, probabil, detaliile viitoarei colaborari.
Am aflat despre aceasta vizita a lui Ion Iliescu la Tescani de la scriitorul Radu Teposu, in mai 1990, la Bucuresti. Cateva zile mai tarziu, realitatea ei mi-a fost adeverita de un "fost apropiat" al lui Virgil Magureanu, cu care m-am intretinut in vederea redactarii unui articol pentru saptamanalul "Le Point". Am pomenit-o in cartea "Autopsie du coup d'Etat roumain", publicata in octombrie 1990 (Editions Calmann-Levy, Paris), spre vesnica animozitate a dlui Plesu - ale carui relatii dinainte de 1989 (cea cu Petre Roman, de pilda) nu trebuiesc, pare-se, scoase la lumina.
Dupa 17 ani, insa, confirmarile informatiei pe care o dadeam atunci incep sa apara in presa. Istoricul Alex Mihai Stoenescu a aflat-o de la fosti agenti ai serviciilor secrete. Senatorului Eugen Mihaescu i-a relatat-o chiar Ion Iliescu, pe langa care a indeplinit functia de consilier. Scriitorul Tudor Octavian o stie pentru ca, fiind la Tescani in acea zi, s-a aflat in postura involuntara de martor ocular. Cu timpul, o vor povesti si altii, pentru ca nu li se poate inchide gura tuturor.
Trecutul poate fi ascuns, dar nu schimbat, si tagaduirile furioase ale dlui Plesu sunt, la urma urmei, mai interesante chiar decat faimoasa intalnire in sine. Cat despre fizicianul Horia-Roman Patapievici, a carui apostrofare de acum doi ani m-a decis sa scriu aceste randuri, el si-ar mahni cu siguranta fostii profesori daca, din solidaritate de casta, ar starui, in mod cu totul nestiintific, sa proclame inexistenta unui fapt inregistrat de mai multi martori si istorisit chiar de principalul actor.