Nu stiu altii cum sint, dar eu, incepind cu adolescenta si sfirsind cu zilele lui decembrie 1989, de cite ori eram trist, melancolic, disperat apelam la un medicament psihotrop numit Cioran.

Citeva pagini din „Pe culmile disperarii" sau alta carte erau suficiente pentru a-mi reface moralul, a ma repune pe linia de plutire, a ma revigora. Pe la sfirsitul studentiei, am gasit intr-un anticariat bucurestean un numar din „NRF" din anii ’60 ce continea celebrele „Intilniri cu sinuciderea" cioraniene. Cred ca lectura acelor pagini a marcat sfirsitul definitiv al reveriilor mele suicidare. De altfel, de cite ori doar m-a ispitit gindul, am facut acelasi lucru - am recitit cele 15 pagini ale eseului. Banuiesc ca insusi Cioran le va fi scris in acelasi scop - exorcizarea propriilor obsesii suicidare. Nu-mi dau seama de ce lecturile mele din Cioran au acest efect, pina la urma tonic, foarte tonic. Nu cred ca autorul „Ispitei de a exista" era un prefacut, un fariseu, care doar mima - cu inalte virtuti expresive - disperarea, dispretul fata de lume, inconfortul de a se fi nascut, antipatia fata de Univers, uneori fata de Dumnezeu. Cred ca evocatorul „neantului valah" chiar gindea, avea acele sentimente. Eram, de cele mai multe ori, in acord cu blestemele si blasfemiile sale insa imediat aparea reactia, afluxul de vitalitate, energia ascunsa pina atunci cine stie unde. Otrava cioraniana avea negresit acest efect paradoxal. Poate ca spaimele, disperarile, vituperarile sale imi provocau fireasca reactie de autoaparare a sinelui. Poate ca, prin comparatie cu spectacolul apocaliptic montat in paginele sale, micile mele depresii, disperari si angoase mi se pareau ridicole. Poate ca priveam in Cioran un „agent al neantului", iar ceea ce nu acceptam pina la urma era tocmai victoria neantului. Nu stiu, nu reusesc nici acum sa gasesc explicatia satisfacatoare, cum n-am gasit-o acum zece ani, cind am gindit prima oara subiectul. Insa efectul acesta, inexplicabil cum a ramas, e o certitudine. Constat ca, in ultimii ani, am recurs tot mai rar terapeutic la Cioran. L-am citit din motive culturale, l-am comentat. Dar am avut nevoie foarte rar de medicamentul ce-i poarta numele. Poate sint mai ocupat, am tot mai putina vreme pentru depresii, angoase, disperari. Ori am imbatrinit! Nu conteaza, ceea ce conteaza este ca stiu sigur un lucru - daca voi avea nevoie, „medicamentul" va fi la locul lui, in biblioteca.

Liviu ANTONESEI este scriitor si profesor la Universitatea „Al.I. Cuza" din Iasi