IN MEMORIA LUI VLADUT
Am o problema cu paianjenii. De fapt cu aproape toate insectele care nu-si respecta dimensiunile de gaza si tind sa se lati-lungeasca... poate... un pic prea mult?! Poate, deoarece cu cat e mai mare gaza, cu atat vezi mai bine detaliile... Dar exista oameni care n-au absolut nici o problema. Nu le inspira nici spaima, nici sila, nici altfel de sentimente care rezoneaza in stomac. (Ati observat ca mai toate simtamintele au ecoul in stomac? De la fluturi pana la goluri si chiar hauri sau bolovani...?)

Astfel ca la o discutie intre amici privind insectele si gaurile pe care le provoaca ele, insectele, in stomac sau oriunde in alta parte, am auzit o povestire despre o prietenie mai putin obisnuita, simbiotica. O poveste despre singuratate, despre cat de important este un prieten si cat de putin conteaza cum arata el.

"In anul X am fost repartizat pe o nava de cercetare. Destul de mica, inghesuita si cam ruginita pe ici pe colo. In asa-zisul dormitor, destul de frig. In bucatarie - cald rau. Erau plitele alea care ardeau intr-una si gradele tot urcau de simteai ca te scufunzi brusc in propria transpiratie. Probabil din acest motiv mustele se simteau in bucatarie si-n mica sala de mese in largul lor. Daca nu erai atent puteai sa le si mananci, din greseala. Desi eram printre colegi, desi sunt un tip sociabil, ma simteam singur. Extrem de singur.Cum am ajuns mi-am luat cuseta in primire, adica dormitorul - deci patul acela ingust, cu ce era deasupra lui si dedesubt. Mi-am aranjat "odaia" si-am vrut sa deschid putin hubloul ce se afla la doua lungimi de palma deasupra, sa aerisesc. Dar am bagat degetele intr-o panza de paianjen. Am vrut s-o rup, dar nu m-a lasat sufletul, iar hubloul n-a mai fost deschis. Un paianjen! Era si el o... fiinta... iar dintr-o data nu mai eram singur! Cand mergeam la masa, prindeam muste si i le aruncam in plasa. Se obisnuise, ca atunci cand ma simtea ca m-apropii, probabil ii tremura plasa din cauza vibratiilor, venea pe mijlocul panzei si astepta prada. Si tot asa, el se ingrasa, iar eu aveam cu cine schimba o vorba. Mai si beam cu el, ca am o problema, nu pot sa beau singur. Era prietenul meu - Vasilica. Si tot asa, la o vorba, la un pahar - eu , la o musca - el, ne-am dus zilele pe nava aia vreun an. Am coborat la mal cateva zile si mi-a luat locul un coleg. I-am explicat care-i treaba pe-acolo, dar am uitat sa-i spun de Vasilica. Cand m-am intors, ne-am intalnit, am povestit: "Cum a fost?" "Bine! Dar aici?" "Ok!" "Ai dormit bine?" "Da! Mama! Stai ca mi-am adus aminte: stii ce paianjen aveai la geam? Uite-atata era!". Mi s-au taiat picioarele! Aveam! Il hranisem un an de zile! Era prietenul meu - Vasilica. Si gata! Mi-am continuat drumul in singuratate... Bun prieten! Puteam discuta cu el orice!"