Exista un fel de-a scrie al intelectualului francez devenit tic scriptural, maniera. Francezii publica multa literatura, se stie, dar si-o vand destul de prost in strainatate. Cauzele ar fi mai multe, una dintre ele tine insa de presupusa misiune sociala a literaturii: literatura contemporana, scrie criticul Jean Bessiere mai an, "apare ca o negare a ei insesi pentru ca nu mai poate face in raport cu societatea contemporana ceea ce, in principiu, se stie ca trebuie sa faca". Or, literatura nu trebuie sa faca nimic. Trebuie sa fie buna si atat sau, macar, sa se vanda. Literatura franceza in particular, insa, este supusa unei exigente careia nu ii mai poate face fata. Ea "trebuie" sa spuna adevarul despre societate, sa descrie realul, sa se angajeze adica. Or, ea nu mai are chef sa se angajeze. Ceea ce ar trebui sa fie o simpla constatare devine incriminare. De aici, sunt extrase contradictiile literaturii contemporane, intre reprezentare si expresie de pilda, intre inovatie si recursul la metoda inovativa a avangardelor (deci la trecut), intre afisarea realista si montajul minimalist. Intelectualii francezi considera, cu alte cuvinte, ca literatura contemporana vrea (ceea ce "trebuie" sa vrea: adevarul social; vezi cazul autofictiunilor), dar ca nu mai poate (Olivier Mongin, de pilda), sau ca poate (cazul lui Houellebecq), dar ca nu prea mai vrea (minimalismul). Eu cred ca tocmai reprezentarea despre literatura ca fiind contradictorie e gresita. Tine de foamea intelectualului francez de a descoperi peste tot crize. si daca el insusi e un crizat?