Despre miracol si intamplare

Cei care contesta existenta miracolului uita ca miracolul are si el o istorie, e fenomenologie. In Antichitate, miracolul era contrastul. Miracolul modern, dimpotriva, este contactul; simpla alaturare de fapte, nu numaidecat opozitia lor, dramatica, revelanta. Miracolul - adica intamplarea, venirea impreuna a unor lucruri care ar fi putut ramane izolate pe vecie.

Ganditi-va bine la esenta acestui miracol cotidian ca sa puteti intelege posibilitatile unei noi apologetici, a unei noi demonstratii a lui Dumnezeu.

Caci nimeni nu ne poate dovedi ca Dumnezeu sau zeii nu intervin zilnic in viata noastra. E posibil, e probabil ca Dumnezeu ni se arata necontenit. Dar cum vreti sa-l vedem si noi, sa-l recunoastem? Dumnezeu nu e obligat sa ia forma pe care i-o acordam noi.

Oamenii spun: "Nu mai exista mister!" - pentru ca misterul nu se reveleaza sub forma pe care o asteapta ei. "Unde sunt ingerii?", intreaba. Dar ingerii nu sunt asa cum i-am  inchipuit noi. Poate ca ei vin necontenit in viata noastra, dar noi ne asteptam sa-i vedem fie asa cum i-au inchipuit parintii nostri, fie contrariu, adica la cealalta extrema. Dar ingerii, ca si toate celelalte fapturi ceresti, divine - nu au nici o obligatie fata de felul nostru de a-i concepe, fata de demonstratiile noastre sceptice sau apologeticile noastre entuziasmante. Ei sunt asa cum sunt. Noi dam miracolului - adica interventiei divinitatii in istorie - o valoare de pur mister. Dar adevaratii agenti ai miracolului nu sunt obligati deloc sa-i accepte aceeasi valoare. Daca conceptia noastra asupra misterului nu coincide cu adevarata substanta a misterului - cu atat mai rau pentru noi. Nici o logica din lume nu poate obliga divinitatea sa ia forma si sa activeze in formele pe care i le-am propus noi. Toate demonstratiile contra existentei lui Dumnezeu, contra ingerilor (adica a oricarei ierarhii ceresti), contra miracolelor - sunt absurde si ridicole. Toate aceste demonstratii pornesc de la un punct fals: absenta lui Dumnezeu din lume, absenta miracolului din istorie. Dar aceasta e cu desavarsire ridicol. Caci despre ce absenta poate fi vorba? Despre absenta lui Dumnezeu de acolo unde l-am fi asteptat noi, despre absenta miracolului asa cum ni l-am inchipuit noi. Sincer vorbind, este cu totul alt lucru.

Crestinismul, facand pe Hristos fiu de om, a imbibat miracolul si caritatea in omenire intr-un grad mult mai mare ca inainte, cand zeii erau altceva decat oamenii (De aceea se poate spune, foarte logic, foarte stiintific, ca de la Hristos incoace substanta intregii istorii s-a schimbat). Acum, Hristos fiind SI om, minunile se fac sub chipul oamenilor, in fiecare zi. Inainte de Hristos, minunea mai putea fi taumaturga, exceptionala, dramatica. De-atunci, ea este umana - adica irecognoscibila.


Miracolul are aceasta singura deosebire de un fapt ordinar (adica de un fapt explicabil, produs de forte firesti, cosmice, biologice, istorice) ca nu poate fi deosebit. Cat de paradoxala ar parea aceasta definitie, ea este totusi foarte simpla (Ganditi-va bine si o veti intelege.) Irecognoscibilul este forma perfecta de revelatie divina; caci divinitatea nu se mai manifesta, nu se mai realizeaza prin contrast, ci activeaza direct umanitatea, prin contact, prin venirea laolalta.

Intamplarea - in sensul propus la inceputul acestor note - capata acum o alta valoare (Intamplarea este luata aici nu in intelesul de ceva exceptional, neprevazut, nici in intelesul de ceva fatal, predestinat - ci pur si simplu ca "fapt", ca ceva intamplat, adica realizat.) Daca miracolul este ceva irecognoscibil, adica un fapt dupa toate aparentele ordinar - atunci toate faptele ordinare capata o maxima importanta, caci in oricare din ele poate fi o interventie irationala, divina. Intamplarea poate ajunge atunci calauza existentei noastre.


Dar mai e ceva si mai important. Intamplarea inseamna lucru real, lucru realizat - si orientarea noastra catre intamplari inseamna o orientare realista. Iata deci inca un paradox al miracolului crestin (adica al fenomenologiei miracolului dupa interventia lui Hristos in istorie): intoarcerea la realism, la bun-simt, la cotidian. O conceptie antimistica a miracolului, caci se delimiteaza foarte strict experienta rar religioasa, adica experimentarea pe cai exceptionale a miracolului.

Dumnezeu nu se mai lasa cunoscut numai pe calea experientei mistice - o cale grava, obscura, plina de tentatii, plina de obstacole - , ci se lasa "cunoscut" mai ales pe calea irecognoscibilitatii. Adica, asa cum trebuie si asa cum a fost intotdeauna: cunoasterea de toate zilele a lui Dumnezeu (deosebita de celelalte grade, mai clare, ale cunoasterii divine: contemplatia, mistica, extazul) este obscura, este fara voie, este fireasca. Nu mai e o cunoastere propriu-zisa, ci o recunoastere, o foarte obscura participare la divinitate. Miracolul ne conduce fara stirea si fara vrerea noastra.

aparut in volumul "Oceanografie", Editura Humanitas

---

Despre autor: