Despre simplitate

Am fost gazduit odata, in strainatate, intr-un hotel foarte luxos, inadmisibil de luxos, imoral de luxos si, dupa cateva clipe de incantare, m-a napadit tristetea... Sper ca nimeni nu ma acuza in acest caz de ipocrizie, asta se poate intampla oricui. Altii vor sustine ca senzatiile lasate de un hotel de prim rang n-au cum sa constituie motiv de meditatie; cum eu simt ca nu exista teme speciale pentru meditatie, subiecte la care reflectam si altele pe care le ignoram, n-am putut sa nu-mi urmaresc reactiile. Sensibilitatea noastra e mereu supusa la presiunea si atractia obiectelor, eu am vazut oameni plangand de bucurie in fata unei bucati de stofa, ca sa nu mai vorbim despre emotia aproape lirica pe care o trezesc noile marci de automobil. Am vazut femei in stare de crima aproape pentru o greseala facuta de croitoreasa. Desigur, ceea ce ma intrista in acea camera de hotel era faptul ca ea oferea mai mult confort decat avea nevoie omul. Ca sa fiu sincer, telefonul instalat in baie nu mi se parea chiar indispensabil. Dupa convingerea mea, tot ceea ce depaseste strictul necesar implica vulgaritate si dispret pentru ceilalti. Aceasta nu vrea sa fie o teza etica, ci sentimentul firesc, nesprijinit de nici o idee, pe care-l traiesc de cate ori presimt atacul obiectelor. E un sentiment pe care eu il traiesc, si nu e obligatoriu sa-l traiasca ceilalti oameni.


De cate ori in viata noastra fizica, psihica, domestica depasim strictul necesar, cautam sa obtinem mai mult decat avem nevoie, confuzia se instaleaza trainic... Cu totii am vazut barbati care alearga dupa un numar apreciabil de femei nu dintr-o necesitate adanca, ci din dorinta de a se impune, de a demonstra. Noi ne straduim nu sa satisfacem nevoile firesti ale fiintei noastre, ci nevoile vanitatii noastre. Cine face demonstratii nu mai are timp sa traiasca... A trai cu o suta de femei e incomparabil mai usor si mai monoton decat a trai viu si inteligent cu una singura... Diversitatea formala ascunde in ea cea mai atroce monotonie. De cate ori depasim ceea ce este necesar, firesc ne trezim intr-o stare de contradictie.


M-a cucerit intotdeauna fascinatia pe care obiectele o exercita asupra noastra, capacitatea obiectelor de a ne subjuga si deci de a ne umili... Exista o intreaga literatura care si-a permis sa traga in aceasta directie un semnal de alarma; e intr-adevar trist sa vezi un om, oricine ar fi acel om, ingenuncheat in fata unui obiect, oricare ar fi acel obiect. De fapt, atractia pe care o exercita obiectele se naste si din parerea nu prea magulitoare pe care o are individul despre sine insusi. El crede ca tocmai cravata pe care atunci a descoperit-o intr-un magazin e ceea ce ii lipseste si ca achizitionarea unui obiect ii poate reface echilibrul. Echilibrul nu e vesnic, si cel obtinut prin asemenea mijloace, cu atat mai putin... De aceea, el isi va indrepta imediat atentia spre alt obiect, si asa mai departe. Obiectele au incetat sa fie doar utile, necesare, practice, ele au acaparat viata psihica a individului, asta e nenorocirea care se poate naste. Lumea obiectelor devine o lume a certitudinilor, o pereche de pantofi pare sa fie preferabila unui suras echivoc. Obiectele constituie pentru unii justificarea vietii. Cineva mi se plangea ca, uite, are 40 de ani si inca nu si-a cumparat masina - oare nu si-a ratat viata? Proiectele comune de achizitii materiale creeaza iluzia de comuniare; dupa ce proiectele s-au realizat, apare plictiseala, si pe urma, alte proiecte. Si aceasta goana dupa achizitii se numeste "goana dupa fericire"... Eroare raspandita, caci noi confundam adeseori fericirea cu placerea. Or, eu simt ca fara simplitate nu poate exista fericire. Mi-as permite - desi nu e prea indicat sa aduc drept argument experienta altora - sa ma refer la reactia pe care a avut-o Socrate in timp ce se plimba prin imbelsugatele dughene ale Atenei: "Doamne, cate obiecte de care eu n-am nevoie". Si el era fericita€¦

aparut in volumul "Ipocrizia disperarii" Editura Albatros

---

Despre autor: