Maxima - Cartea citita e avere, in raft e pentru vecini "Cartea este o fereastra pe care o deschizi sau nu catre lume." Asa caracterizeaza in cateva cuvinte Mircea Diaconu cartea. Primele intalniri ale actorului cu literatura au avut loc la sfarsitul clasei I.  Jurnalul National: Care a fost prima carte citita? Mircea Diaconu: "Mesteacanul alb" se numea. O carte foarte mare si foarte groasa despre partizanii sovietici, insa la vremea aceea citeam numai dialogurile. Totusi, ca sa fiu riguros pana la capat, trebuie sa amintesc si de "Aventurile lui Habarnam", un volum pe care am inceput sa-l lecturez la sfarsitul clasei I. Eu fac parte dintr-o familie care pur si simplu devora cartile. Iar eu eram singurul sau reprezentant care inca se codea sa puna mana pe o carte. Si in vara despre care vorbesc, de gura lor am inceput sa frunzaresc volumul respectiv. Insa nu aveam chef de lectura, asa ca numaram randurile, dupa care dadeam pagina. Pana cand intr-o zi, unchiul meu, vazand ca am ajuns la jumatatea cartii, m-a pus sa-i povestesc ce citisem. Bineinteles ca am inceput sa povestesc ghidandu-ma dupa fotografiile din carte, improvizand. Am fost stralucit, toata familia a ras, insa era clar pentru toti ca eu nu citisem nimic. Si apropo de improvizatie, imi aduc aminte de o intamplare petrecuta in timpul liceului. La literatura aveam de invatat "Pseudo-Kinegeticos" de Alexandru Odobescu, iar eu nu citisem cartea. Insa in manual erau doua fotografii cu un Baragan cu un car si cu doua dropii, si pe baza lor i-am povestit cu lux de amanunte profesorului. Acesta s-a amuzat copios si mi-a dat zece, chiar daca si-a dat seama ca nu citisem un rand.   Pana la urma l-ati citit pe Habarnam? Da, dar asta se intampla pe la sfarsitul verii. Intr-o seara eram acasa doar cu bunicul meu, care citea la lampa, iar eu nu puteam sa dorm de nici un fel. Si cum el nu stingea lampa, probabil ca din imitatie am luat din nou cartea si am inceput s-o lecturez. Mi-au trebuit patru-cinci randuri si n-am putut s-o mai las. Dupa care bunicul meu imi zicea sa sting lumina si sa ne culcam, iar eu il rugam sa ma mai lase un pic. A fost minunat. Tin minte si acum acel volum. Am trecut apoi la Editura rusa, pentru ca la vremea copilariei mele asta era editura principala. Devoram pur si simplu cartea, ca idee de a citi. Mai tarziu, la liceu, eram deja toba de carte. Totusi, am avut si mici necazuri din pricina dorintei mele avide de lectura. Spre exemplu, cand am inceput sa citesc Spartacus, eram asa de absorbit de actiune, incat citeam si in cursul orelor de scoala si bineinteles ca nu mai eram atent la lectii. Asa se face ca am fost certat ca citeam prea mult.   Care este cel mai recitit volum? Am recitit insa doar fragmente, nu ceva sistematic. Dar am observat la tatal meu ca, dupa o anumita varsta, incepi sa le iei de la capat. Si nu doar pe una, ci pe majoritatea. De obicei, cand ajung la casa parinteasca, unde este biblioteca veche a familiei, mai frunzaresc cate o carte, si nu sistematic, ci la intamplare. Mirosul de carte veche   Preferati editiile populare sau cele de lux? Sincer, n-am fost niciodata prins de vreo carte datorita imaginii sale, a graficii sau a literei. Ba mai mult, as putea spune ca ma simt mai bine intr-un miros de carte veche decat cel de carte noua. Asta si pentru ca am citit foarte mult intr-o perioada in care nu conta aspectul unui volum, dimpotriva, arata foarte rau, insa era foarte necesar si foarte bun.   Care este cel mai vechi volum din biblioteca? Avem o editie Eminescu de 100 si ceva de ani.   Este cartea cea mai mare avere a unui om? Doar cea intrata in tine, nu cea care sta in biblioteca. Doar cartea citita este averea, deoarece ea te ajuta, te modifica sau te lumineaza. Cea din raft poarte servi doar ca lauda in fata vecinilor.   Cat de greu se procurau cartile inainte de Revolutie? Era foarte dificil, dar pe vremea aceea fiecare dintre noi aveam cate o lista cu oamenii care ne puteau ajuta intr-o problema sau alta. Asa se face ca aveam pe cineva care ma ajuta sa-mi iau un anumit volum.   Care era cel mai cautat autor inainte de 1989? cred ca Marin Preda, pentru ca el avea voie sa loveasca in regim si chiar o facea. Atat el, cat si Buzura erau privilegiati din acest punct de vedere. Ori erau prea mari si nu putea fi stapaniti, ori erau folositi ca sa se demonstreze ca exista aceasta posibilitate (desi nu toata lumea o avea). Am pretentia ca traind in acel regim ca i-am inteles mecanismele de functionare.   Lecturati memorii? Foarte mult. Eu am citit si citesc multa istorie, iar memoriile, ca gen literar, merg catre istorie, e adevarat una personalizata. Si la un momet dat citeam sistematic, inainte de culcare, din viata altcuiva. Pe atunci eram tanar absolvent in Bucuresti, un fel de mic animal haituit si cu probleme si simteam nevoia sa imi compar fila de viata trecuta cu a altcuiva. Lecturam pe atunci Cesare Pavese - Dreptul de a trai - si incercam sa ma aseman cu el.