Programul, de doua ori pe zi timp de sapte ore, al postului de radiodifuziune romanesc e obiectul unei corespondente critice, de carti postale si scrisori, voluminoasa. "Posta amatorilor", condusa cu un sarcasm abil de poetul Adrian Maniu, care, in calitate de literat, se gaseste la locul lui de director al programului grait, da o foarte slaba idee de sacul cu manuscrise, trimise periodic la calorifer. Cu mai multa sau mai putina gramatica (si mai mult cu foarte putina) amatorul, ispitit de un demon al publicitatii, isi incearca penita si trimite opinia lui... Cate nerozii poate comite un brav ascultator de muzica sau de text citit e de neinchipuit si neantul grosolan al sacului cu corespondenta prezinta singura compensatie pentru psihologia primitorului, a unui permanent anonimat.


Ispititi sa intre in miscare, amatorii epistolari se sfiesc sa semneze, nesiguri si poate ca rusinati de propriul sentiment. Expresia devine cu atat mai directa si mai triviala. Maniacii sunt indispusi de orice program si egal adversari ai lui Beethoven si ai domnului Ion Papuc, cimpoierul, se scarpina si de Missa solemnis si de Foaie verde, loboda. Cel mai dureros enervant e corespondentul prost din nastere, insa armat cu considerente. Pentru nulitatile magnificente ar trebui studiata o nota sau o silaba cu afinitati, care expediata cu o putere de saisprezece kilowati sa le sparga timpanul, singurul mod de a  le ajunge urechile din departare.


Corespondenta prezinta inconvenientul masiv ca trebuie citita. Nimic nu face o dovada mai amara a influentei culturale, pe care este chemata sa o exercite radiofonia, sublima nascocire si gaselnita a stiintei, ca lectura nesecatului curier. Se poate stabili, pe un grafic constant, ca fericitii autori anonimi ai scrisorilor postului de radiodifuziune nu inteleg absolut nimic din ce se canta si se hondroneste. Daca ai fi Consiliu de Administratie, ti-ar veni gandul, fata de rezultatele pipaite, sa dai foc instalatiilor, sa arunci salile de studio in aer si, constient, sa te constitui prizonierul fortelor penale. Vei putea sa te bati cu pumnii in cap si sa afirmi pe un ton rugator: am gresit, n-avem ce face nici cu postul de radio; l-am incendiat, ca sa dispara. Sa ascultam mai bine muzica de la Pesta si sa ne inecam in ceardas iluziile si temperamentul.


Probabil ca sensul criticii particulare sporeste mai ales prin absenta unei critici, rostita si iscalita, a presei. In anii de cand functioneaza postul Bucuresti, ziarele au inregistrat, laolalta cu celelalte maruntisuri, intre calendar, starea civila si temperatura, numai anuntul oficial al programelor. Nici o gazeta nu si-a impus umilinta de a cerceta programul aplicat si de a oferi cititorilor, intr-o rubrica, un comentariu la o seara din program. Sunt situate, din punct de vedere intelectual, ziarele atat de sus, incat sa nu poata deosebi activitatea postului Bucuresti de manifestarile artistice ale flasnetei. Aceasta activitate, la care muncesc niste robi de muzicanti si de literati si un vast personal, de toata mana, tehnic si stiintific, plus zeci si sute de colaboratori din toate campurile unde bazaie viespea inteligentei, este cu totul inexistenta pentru presa cotidiana.


Intr-un articol recent, aparut (bineinteles) in revista de fata, care, fiind o publicatie oficioasa, nu poate parasi prea mult obiectivitatea materialului, domnul inginer Serban punea in discutie participarea publicului amator la stabilirea programelor. Niste asociatii de radiofonisti scandinavi ar trimite la ei acolo niste delegati, care, de acord cu directorii programelor, ar stabili o autoritate incontestabila a difuziunii. Publicul n-ar mai fi guvernat de muzicanti si artisti in sensibilitatea lor, exprimata in microfarazi sau lampi; ar capata un majorat democratic; s-ar simti stapan pe destinul lui - jaz, valsuri, mazurci - si ar fi compus din niste demni locuitori ai celei mai sacaite planete. Trei delegati, de pilda, numai sa fie delegati de asociatii si nu de directori, numiti cu simbrie, ar pricepe mai exact - nu numai exact, ci infailibil fara gres - ce-i trebuie auditoriului decat trei specialisti numiti cu aptitudinile lor.


Rationamentul e simplu si lapidar. Cum sa fie o suta de mii de abonati siliti sa asculte ceea ce au hotarat cativa domni, pe care nici n-au avut onoarea sa-i cunoasca? Si votul obstesc ar parea legitim, daca s-ar putea cunoaste. Decat trei delegati, care ar fi numai a treizecea mie parte din totalul abonatilor propus, mai bine sa participe la facerea programului suta de mii intreaga, caci numai o suta de mii de abonati reprezinta dorinta precisa si categorica a o suta de mii de oameni. Cum s-ar putea verifica daca trei la o suta de mii reprezinta dobanda in deziderate a colectivitatii? Oricat ar fi de suedeza sau de norvegiana aceasta suta de mii de auzuri, nici in peninsula abstracta de la nord un individ nu se poate suprapune pe o suta de mii de indivizi. Nici in geometrie nu se pot acoperi decat unghiurile nascute la fel.


Daca intentia autorului articolului Auditorii si programele de radio a fost, in spiritul contraponderilor necesare, ca delegatiile sa ia fiinta si la noi, unde ar mai trebui improvizate si asociatiile insarcinate sa-i consacre, nu este greu de prevazut ce s-ar intampla. S-a vazut ca merele de California nu prind in Vlasca. In loc de trei, patru autori de programe, ar fi injurati sapte sau opt; in loc de un sac cu scrisori s-ar trimite la calorifer cate doi saci plini si in loc de o suta de corespondenti anonimi s-ar ivi o suta de mii...
Si programele ar ramane aceleasi.


aparut in "Opere", volumul VIII, Publicistica, Editura Fundatiei Nationale pentru Stiinta si Arta