Invitat special la Festivalul „Anonimul", cistigatorul de anul trecut de la Cannes, Ken Loach, a povestit, pentru Cotidianul, ce inseamna astazi sa faci film politic si social.

Ken Loach se declara in favoarea filmelor
facute de dragul publicului, nu al premiilor Unii critici sustin ca, in pofida faptului ca era in contradictie cu vederile dvs. politice, ati fost cel mai prolific in perioada Thatcher-Major. Cum ati comenta aceasta ipoteza? Nu este corecta. Anii ’80 au fost o perioada foarte proasta pentru mine, am facut in principal documentare, iar difuzarea lor pe micul ecran a fost interzisa. Mai exact, cred ca am facut sapte, iar sase mi le-au interzis. Abia la finalul deceniului mi-a suris norocul, adica am reusit, in 1989, sa fac un alt film, „Hidden Agenda", care a avut succes si datorita caruia am putut s-o iau de la capat. Dar in anii ’80 numai bine nu mi-a mers.

Atunci in ce perioada considerati ca ati „prosperat" din punct de vedere artistic?

Nu stiu. In anii ’90 am fost norocos, mai precis din ’89. Daca asta inseamna ca am prosperat din punct de vedere artistic, nu stiu.

Vreti sa spuneti ca ati fost norocos in sensul ca v-a fost usor sa obtineti finantare pentru proiectele dvs.?

Da, incepind din 1990 am reusit sa fac un film la fiecare optsprezece luni, ceea ce mi se pare noroc curat. Dar cred ca e doar bafta mea personala, probabil.

Atunci ati considerat Palme d’Or o „incoronare" a acestei perioade in care ati lucrat atit de intens?

Hmm. „Incoronare" poate e prea mult spus. Mi s-a parut dragut din partea lor si m-a bucurat mult...

Dar, dintre toate premiile, pe acesta vi-l doreati cel mai mult?

Da, e potul cel mare. Cannes este cel mai mare festival international de film din lume, iar Palme d’Or recompenseaza ce e mai bun din cinematografia mondiala. Nu mai exista nici o distinctie atit de reprezentativa la nivel global. Dar, pina la urma, faci film din dorinta de a atinge un public, nu pentru premii...

Exista specialisti in industria cinematografica ce sustin ca filmele dvs. se incadreaza in doua categorii: drame axate pe situatii tensionate din familii si cele mai ample, mai militante, relevante pentru o clasa sociala anume. Cum vi se pare aceasta teorie?

Nu o consider adevarata, n-ai cum sa faci aceleasi filme constant. Cred ca e OK sa realizezi, de exemplu, un lungmetraj despre razboiul civil din Spania, iar ideile pe care le-ai exploatat in el sa-ti serveasca drept fundatie pentru alte filme. Ce s-a intimplat acolo si atunci indica extrem de clar tipul de societate in care ne-am transformat.

Deci ce incercati sa faceti dvs., ca regizor, este sa radiografiati acele aspecte din prezent care se reflecta in trecut si sint determinate de el?

Intr-adevar, sint determinate, trecutul ne-a creat. Pentru a sti de ce o societate arata in felul in care arata azi, trebuie sa identifici lantul de evenimente din trecut sau situatiile cruciale care au condus la actualele circumstante. Ce s-a intimplat atunci in Spania face parte din ultima categorie, in absenta acestor imprejurari Europa occidentala de azi ar fi fost complet diferita. Daca Marea Britanie si Franta s-ar fi opus fascismului spaniol, poate n-am fi avut cel de-Al Doilea Razboi Mondial.

„Singura reactie este una politica" Ieri, in prelegerea pe care a tinut-o in cadrul Festivalului „Anonimul", Ken Loach s-a referit si la o marota mai veche a sa, resentimentul fata de industria cinematografica americana, dar si la modul in care dominatia ei poate fi subminata. La intrebarea ce filme ar lua cu el pe o insula pustie, cineastul britanic a mentionat numeroase pelicule din spatiul european, incepind cu unele unguresti, apoi cele cehesti ale anilor ’60 si citeva de referinta ale neorealismului italian, dar, interogat cu privire la lungmetraje americane, Loach le-a refuzat accesul „in valiza". Regizorul a explicat ca ii plac unii cineasti americani, de pilda Cassavetes si Woody Allen, dar nu-si poate cenzura resentimentul fata de faptul ca, in general, Hollywoodul practica un cinema industrial.

„Imaginati-va ca galeria dvs. locala de arta ar fi 90% plina cu lucrari americane. Cum v-ati simti atunci?", a punctat Loach, povestind si ca se simte fata de acest popor cam cum se simteau localnicii din coloniile britanice fata de asupritori si ca singura reactie la acest monopol este una politica.

Cineastul a vorbit si despre citeva repere necesare in productia de film pe care si le-a insusit de-a lungul timpului: evitarea unei prime lecturi a scenariului cu intreaga distributie, obligatia de a filma in ordine cronologica, pentru ca interpretii sa isi poata dezvolta personajele (Loach considera reusita lor drept o responsabilitate a regizorului), folosirea unor improvizatii, in loc de scene din script, la castinguri si faptul ca nu le da niciodata actorilor scenariul complet.

Mai mult, Loach s-a solidarizat cu cineastii romani o data ce a aflat ca in Romania un singur organism decide cui i se acorda fondurile si a sugerat divizarea acestuia in trei comisii, pentru ca, in cazul in care a fost refuzat de una, un regizor sa poata apela la alta. Cit despre modul in care isi finanteaza el proiectele, cineastul a declarat ca toate sint coproductii europene si ca atare nu exista vreun „contabil-sef care sa ii sufle in ceafa".

„Daca englezii, care sint cei mai bagaciosi, iti spun sa tai o scena, poti intotdeauna sa replici «francezii au dorit ca ea sa apara»", a mai precizat cineastul.

Stinga, un sport extrem La sesiunea de intrebari si raspunsuri cu publicul din camping care a urmat dupa cele doua proiectii ale unor pelicule de Ken Loach, regizorului i s-au pus mai multe intrebari despre politica si mai putine despre film.

I s-a cerut sa isi limpezeasca vederile politice, sa justifice de ce e nevoie de propaganda in arta, ba chiar sa explice diferenta dintre comunism si stalinism. Surprins, Loach a explicat ca optiunile noastre politice difera atit de mult din cauza experientei totalitarismului, pe care el nu a gustat-o. Apoi, regizorul a fost luat la bani marunti pe seama filmelor sale care tocmai fusesera proiectate. Un participant la festival l-a intrebat daca „nu crede ca segmentul sau din «Tickets» nu este cliseistic din cauza finalului putin prea fericit", iar altul a comentat ca sucul care apare in doua scene consecutive este rosu in prima si portocaliu in urmatoarea.