Unii traiesc de 70, 80 de ani in acel catun de munte umbrit de padure si bantuit noaptea de mistreti. Si in casele lor nu au apucat sa vada lumina de la bec. Si-ar da ei boii de la caruta sau banii stransi de-o viata, numai sa poata avea un frigider in casa sau un televizor pentru nepoti. In satul Piscul Reghiului, oamenii traiesc in bezna, cu lumanarea palpaind la cap. Fara ziare, doar cu un radio mic, pe baterii, care ii anunta ca lumea si vremurile se schimba mereu. Numai ei raman la fel...


Ploaia rece si deasa i se scurge din crestetul capului imbrobodit cu o naframa neagra. Cizmele de cauciuc i se afunda in namolul gros si lipicios ca o maia nedospita. Lui tanti Maria parca nici nu-i pasa. Isi continua drumul anevoios si lung, printre hartoape si pietris alunecos, asa cum s-a obisnuit de-o viata: cu desagile in spinare, legate intre ele cu o sfoara. Fara sa se vaite de greutatea lor, fara sa-si ridice privirea din pamant. Incovoiata de kilogramele purtate in carca, sa tot fie zece, femeia cu ochii dusi in fundul capului pare din departare o pata neagra pe spinarea unei cararui serpuitoare. Dau s-o sprijin, cand vad ca picioarele i se impleticesc sub povara namolului. Dar tanti Maria nici gand sa se arate neputincioasa. A trecut ea prin multe. Dar cel mai greu i-a fost cand i-a murit un copil. Atunci a oftat linistita pentru prima data ca in casa sa lumina nu se intrezareste de la vreun bec, multumita ca bezna pune stapanire pe camarutele sale mici si joase, pe chipul sau inlacrimat, pe durerea pe care nu voia sa o arate celorlalte zece suflete de care trebuia sa se ingrijeasca. "Aprindeam o lumanare si ma rugam la Domnul. Numaa€™ El stie de ce mi-o luat copilul. Cat am mai plans... Dar nu voiam sa stie nimeni. Se intampla sa stau cu ochii in tavan si toata noaptea, fara sa vreau sa mai vad lumina...", isi aminteste femeia de 77 de ani si, printre ridurile adanci din jurul ochilor, lacrimile incep sa-si faca loc.


CU MANCAREA STRICATA. Acum, nu stie ce vorbe bune sa-si mai aleaga cand vorbeste cu primarul, doar-doar "o alunga bezna in care stam aci, in satua€™ nostru. Am ramas singura. Copiii mi s-or dus prin alte parti, cine mai stie de mine... Cand vine intunericul, am inceput sa vad aratari pe pereti. Mai aprind io cate o lumanare, dar repede se topeste si trea€™ sa mai fac si economie". In catunul Piscul Reghiului, situat la vreo sapte kilometri de centrul comunei Reghiu, noaptea se furiseaza in casele celor 21 de locuitori ai sai mai devreme decat pentru restul lumii. Rasfirate pe coama dealului, o casa ici, cealalta colo, ascunse printre copaci, habar n-ai avea ca in padurea aceea cateva suflete se chinuiesc pe intuneric. Doar iarna, cosurile caselor ce torc caiere de fum si lupii care urla pe la colturi te atentioneaza ca zona-i locuita.


"Ce frumos era in trecut", suspina nea Niculae. Este om la 79 de ani, dar in casa sa, cu pridvor de lemn si muscate pe margine, n-a pomenit sa aiba lumina, in afara de "cea data de la Dumnezeu". Tare rau ii pare si ciuda ii e cand seara il apuca dorul sa citeasca vreo rugaciune sau vreun petec de ziar luat din vale, de la vreo cunostinta mai instarita. "Mult as vrea sa pot sa apas pe buton si sa se faca lumina", se jeluieste barbatul si-si priveste cu duiosie cele doua nepoate. Au varsta de gradinita, dar nu stiu nici un personaj din desene animate si nici prea multe povesti nu au auzit. Televizor nu au... Si de-ar avea, tot degeaba. In casa nu exista prize, nici fire electrice, nici aparatura. Doar lumanari si o candela. Din cand in cand, la sarbatoare poate, atunci cand pe masa apare si vreo halca de carne de porc afumata - ca sa reziste caldurii, parintii ce mai aprind lampa. "Gazul e foarte scump pentru noi si nici nu prea gasim", intra in vorba nora batranului, Culita. Are 30 de ani, dar munca grea si traiul plin de griji i-au imbatranit cu mult chipul. Doar carliontii iesiti de sub basmaua colorata ce-i mai intineresc privirea. In rest, cojocul ponosit din spate, ciorapii ridicati pana sus, inspre genunchi, in care a indesat pantalonii de trening, mainile aspre si batute de vant, toate spun povestea unui om greu incercat, care de la 18 ani, de cand s-a dat dupa barbat, tot la lumina lumanarii traieste, fara sa fi vazut vreodata un film la televizor sau vreo emisiune. Noroc cu aparatul mic de radio, vechi si el, dar care "aduce stiri, daca ii punem baterii". Marele of al femeii este lipsa unui frigider. Numai ea stie cum se chinuieste in fiecare zi sa faca mancare, de teama ca, daca o lasa pe ziua urmatoare, o gaseste stricata. "Cand avem mai multa carne, sa zicem, sau cine stie ce, mergem la vale, in centru, si rugam vreo ruda sau vreo cunostinta sa ne-o tina si noua la frigider. Si, cand avem nevoie, luam cu taraita. De cele mai multe ori insa, afumam totul la lojnita", spune femeia si surade trist. "Tata-mosul", cum ii spun nepoatele lui nea Niculae, sta cu ochii tinta la primarul comunei, care ne-a fost ghid printre hartoape si drumeaguri, asteptand parca verdictul: va fi sau nu lumina si in casele lor?


SI-AR DA BOII PE LUMINA. Edilul reghienilor, Hagiu Cristea, ridica din umeri. Distanta foarte mare dintre case si instalarea stalpilor de inalta tensiune sunt obstacole grele si costisitoare pentru cei de la Electrica. "Am inteles ca electrificarea satului ar costa 12-13 miliarde de lei. O suma uriasa, pe care nu o poti amortiza nici intr-o suta de ani", spune primarul, dupa care adauga: "Din a€™92 pana in a€™96 m-am chinuit sa aduc lumina la cele 110 familii din comuna care nu aveau curent electric. Numai eu stiu cate hartoage am facut si cat de greu a fost sa reusesc. Casele insa erau apropiate. Aici, la Piscul Reghiului, sunt rasfirate. E foarte greu. Iar racordarea fiecareia poate sa depaseasca si 25 de milioane de lei. De unde sa aiba atatia bani, cand majoritatea sunt in varsta si au pensii de nimic?". Nea Niculae asculta cu atentie. De emotie ca primarul in sfarsit i-a calcat pragul, sta in picioare. Drept si subtirel, cu haina neagra, cea de oaspeti, trasa repede pe el, abia daca mai stie cum sa se poarte. Fastacit si cu nodul in gat, zice repede, ca sa se elibereze: "Eu mi-as vinde boii de la caruta, curent sa aduceti aici, ca noi nu zicem nu si tot bagam lumina. Pentru nepoatele mele...".


SAPTE KILOMETRI CU MANCAREA IN SPATE. In camera cu peretii burdusiti de ploaie sunt doua paturi, un cuier cu hainele copiilor morman, unele peste altele, si o icoana. Pe jos, umezeala se simte din covor. Maricica, fetita de 6 ani, isi ascunde rusinata picioarele murdare de dupa trupul mamei. "Sa avem un frigider. S-ar bucura si mamica. Nu s-ar mai strica mancarea", spune fetita cu par blond si incalcit, ascunzandu-si fata in podea. Desi gandul sau ascuns, dupa cum ne dezvaluie "Tata-mosul", este sa aiba televizor. Cocotati in varful muntelui, abia daca reusesc o data pe saptamana sa coboare in vale si sa dea ochii cu "vecinii" lor. Si atunci, isi iau papornitele in spate si tot drumul, sa tot fie doua ore de mers pe jos, daca-i vremea buna, isi repeta ce au de cumparat, ca nu cumva sa uite. "Se-ntampla cateodata sa nu avem nici macar o hartie sau un creion in casa. Cine se mai intoarce din drum daca uitam ceva? Ca sa urci panta asta cu kilogramele in spate, sase-sapte kilometri, e tare greu chiar si pentru un om zdravan, daramite pentru niste pricajiti ca noi", spune nea Niculae. Dupa care rade cu pofta: "D-apoi, noi nu prea avem cu ce sa cumparam si coboram rar. Io nu am pensie, fata nu are salara€™, fi-miu ce mai munceste cu ziua si noroc cu alocatiile fetelor...".


SINGURATATE IN INTUNERIC. In comuna, tinerii nu prea au stare sa ramana. Din ce in ce mai mult, isi vad rostul prin orasele mari, unde banii se castiga si altfel decat taind lemne sau avand grija de animale. Putini sunt cei care nu se incumeta sa plece, ne spune primarul, si aceia, doar daca au apucat sa-si faca vreun magazin, vreo potcovarie sau vreun atelier de prelucrare a lemnului. In zadar au cautat nea Anghel si cu soata sa, tanti Mariana, doi oameni cu mintea la cap si suflet milos care sa aiba grija de ei in schimbul agoniselii celor mai bine de 80 de ani pe care ii are fiecare. In casuta lor alba, cocotata pe povarniste, cei doi nu stiu ce sa-si mai spuna ca sa astupe tacerea si singuratatea in care traiesc. Am gasit-o pe femeie intinsa in pat. Nu-si mai poate misca picioarele. "Io o ajut cat pot. Sta pe pat si asa, incet-incet, face mancare, mai spala un vas, dar ganditi-va cat de greu ne este. Pe mine ma dor toate, mistretii dau cu ratul prin gospodarie si noi tare neputinciosi suntem. Cu ce sa ne aparam cand d-abia ne tinem pe picioare? Poate mai vorbiti dumneavoastra cu domna€™ primar sa ne gaseasca si noua niste ajutoare", se roaga nea Anghel asemenea unui copil si nu uita sa adauge: "Avem casa cu cinci camere, pamant, o vaca, doi miei si niste pasari. Dar nici un copil. Pe toate i le dam, numai sa nu mai fim singuri".


"PARCA AM FI IN SIBERIA". Ceasul mare, galben, de pe perete arata ora 15:30. Ploaia marunta si sacaitoare pare a nu se mai termina niciodata. Cerul este intunecat, iar in casa lui nea Anghel e deja seara. Pe masa curata, doua cani, un chibrit si o lampa. Ar vrea ei sa aprinda fitilul, dar gazul s-a terminat de mult. Asa ca, de-ndata ce intunericul se coboara, cei doi batrani vorbesc cu Dumnezeu. "Ne rugam sa trecem cu bine noaptea, ca daca ni s-o intampla ceva, cine stie cand ne-or gasi. Aici putrezim, fara ca nimeni sa nu ne afle..." Pe la Piscul Reghiului, ziarele nu sosesc niciodata. Medicul nici atat. Doar preotul, din cand in cand, la vreo sarbatoare mai mare, atunci cand localnicii primesc si sfanta impartasanie. Oamenii din munte nu stiu ce se mai intampla in lume. Grija lor sunt mancarea de pe plita de-afara sau de pe pirostrii si teama ca nu cumva animalele salbatice sa dea iar iama in gospodariile lor. Arareori daca mananca paine. Prea scumpa pentru cele cateva sute de mii pe care le capata o data cu venirea pensiei. "Facem mamaliga, mai o fasole, cartofi si daca da Dumnezeu, un pic de carne...", enumera ce pune de obicei pe masa nea Niculae, insotitorul nostru pana la casa lui nea Anghel. "E greu, taica, parca am fi in Siberia", spune omul, si ochii nurorii sale se umezesc. Numai ea stie cat chin indura si ce dureri de picioare si de sale are de la urcat si coborat dealurile, de la carat apa de la fantana din vale. Singura legatura cu modernitatea pe care o au este telefonul mobil cumparat de sotul sau, dar pe care in majoritatea timpului il tin inchis, de teama ca nu cumva sa se termine bateria, ca "unde sa o bagam in priza? Daca avem vreo urgenta, cu ce anuntam in vale?", spune femeia si ne arata aparatul pretios pus la loc de cinste, langa cana cu lumanari.


CU CARNEA IN FANTANA. In Valea Boului, cum este cunoscut satul Piscul Reghiului, oamenii traiesc asa cum au deprins de la stramosii sai. Nu zic "nu" schimbarii, dar nici forta nu mai au ca sa lupte cu destinul lor. Pe colt, cum urci o panta, sub coroana merilor acrisori, se iveste casa lui Costica. Are 40 de ani si tineretea i-a trecut pe intuneric. Fara sa asculte muzica sau sa se bucure de un meci de fotbal, fara sa faca vreun lucru, atat de simplu pentru cei fericiti cu curent electric in casa, ca sa nu se chinuiasca. Barbatul cu ochi verzi e inalt si ferchezuit pentru munca cu coasa pe care o facea atunci cand l-am intalnit. Cu palarie neagra pe cap si camasa alba. Numai el stie cum reuseste sa-si calce lucrurile. Focul de sub pirostrie si metalul greu al masinii de calcat ce-l mai salveaza. In rest, se lupta cu boala si cu greutatile. "Carnea o mai punem la rece in fantana si de obicei mancam ce avem prin curte. Ce nu se strica", povesteste omul si nu se lasa pana nu-si varsa tot oful. A plecat el in Italia ca sa faca o bruma de bani si tot paduche s-a intors, incat gandul ca ar putea sa-si gaseasca o fata buna i-a disparut din minte, asa cum nici dorinta ca vreodata va avea lumina nu crede ca se va indeplini. "Cine sa stea aici cu mine, pe intuneric, fara radio, fara televizor sau frigider?", spune Costica si arata catre incaperea mica, darapanata, cu podeaua neacoperita si patul din doua scanduri. Un singur obiect de pret are si pe acela il tine acoperit cu un servet curat: radioul. El il anunta ora cand trebuie sa-si ia medicamentele, el i-a dat si vestea trista ca "Patriarhul a murit". Sta oleaca pe ganduri. Cat sa respire. Musai trea€™ sa plece la coasa. O zi de lucru i se plateste cu 300.000 de lei, bani din care poate manca si o saptamana, daca nu mai mult, caci zice el: "Si un pachet de tigari daca iau, il tin cateva zile, ca deh, sunt atatea de cumparat. Cele mai importante: bateriile pentru aparat si lumanarile. Mi se intampla cateodata sa mi se urasca de atata intuneric si atunci ies afara. Cand cerul e instelat, simt ca vad si io lumina noaptea".

Am plecat din satul asezat la aproape 1.000 de metri altitudine cand seara se asternea peste casele lor mici si reci. Ponosite si intunecoase. Rand pe rand lumanarile aveau sa se aprinda pe masa din mijlocul camerei in care se aduna toti ai casei. De dincolo de peretii odaii, nici chip sa se zareasca vreo luminita. Satul este in bezna. Asa a fost si, zic locuitorii lui, "asa va fi si de-aci incolo...".


Aproape imposibilPiscul Reghiului, acum 100 de ani, daca nu mai bine, a fost de fapt centrul comunei Reghiu. Cu timpul insa, oamenii au inceput sa-si faca mai in vale casele, ocolind crestele muntilor. Din sute de localnici cati erau, in scriptele primariei figureaza acum 32 de locuitori ai satului. In realitate, doar 21 au ramas, restul plecand care incotro. "Din oamenii care stau in sat, nu stiu daca cinci ar avea banii necesari pentru a se racorda la curent electric. Ca sa trag firul de la poarta pana in casa m-a costat 15 milioane de lei, daramite aici, cand distantele dintre case pot fi si de kilometri", spune primarul Hogea Cristea, recunoscand ca sansele ca acesti oameni sa aiba vreodata curent in casele lor sunt foarte mici. Pana una, alta, "hartiile sunt facute, decizia apartine celor de la Electrica", concluzioneaza edilul comunei.


Cititi maine povestea oamenilor din Ilovita, care-si pun in lampi motorina cu sare si dorm cu frica hotilor in san.